Desigur, in ideal, democratia ar fi intr-o tara (din povesti), unde toata lumea ar avea de toate si nu le-ar lipsi chiar nimic, intr-o tara de oameni educati care ar avea aspiratii inalte si minte care ar putea intelege lucrurile. Insa, din pacate, traim in lumea reala. Nici in alte tari in care exista “democratie” (desi, chiar si intelesul acestui cuvant e discutabil si contestabil, numai sa dorim sa o facem, si gasim suficiente hibe), nu-s toti oamenii fericiti sau trecuti de pragul saraciei. Si in alte tari sunt oameni cu lipsuri materiale, si totusi nu-si vand urmatorii patru ani din viata pentru o ciorba (ma rog, ulei sau ce-o fi).
Acum cativa ani, cand am avut revolta asta, am avut discutii indelungi cu diversi oameni, dintre care unul mi-a inchis gura scurt cu replica: “Tie nu ti-a fost niciodata destul de foame.” Poate ca nu mi-o fi fost, si nici nu cred ca trebuie sa trecem toti prin asta ca sa intelegem si sa empatizam. Indraznesc insa sa cred ca si daca imi era foarte foame, nu-mi vindeam votul pentru o ciorba (1 l ulei, 2 kg zahar, etc), care se termina in 15 zile. Este o prostie sa nu gandesti pe termen macar mediu, tocmai cand iti e foame. Cand nu-ti este, desigur, poti trai clipa…. Insa cand iti este, trebuie sa gandesti ca ai dori sa ai ce manca si dupa doua saptamani sau o luna…

Later edit, 27 ianuarie: aseara, a spus cu vocea lui, “acum ne ocupam sa salvam vieti”. Boc in superman. Si uite cum se distruge si imaginea super eroilor….

Din al doilea punct de vedere, a fost destul de aiurea. Discurs lung, dezlanat, confuz, in care era greu sa intelegi despre ce vorbeste. Si cand spun ca era greu sa intelegi ce vorbeste, nu ma exprim pentru mine, ci pentru toti oamenii carora le vedeam reactiile in FB. Statusurile cu “s-a prins cineva despre ce vorbeste?” au fost nenumarate, si nu neaparat din tabara adversa. A fost lung, alambicat, suficient de plictisitor ca sa fii sigur ca dupa un sfert de ora 90% din privitori schimbasera canalul.

Din primul punct de vedere, am priceput asa:

1) ca nu e dictator
2) ca e prieten cu poporul chinez (sigur, a si demonstrat-o, de curand, la petrecerea de Nou An chinezesc, unde a facut pachetele de primavara)
3) ca suntem unde trebuie, avem crestere economica sau asa ceva
4) ca asculta poporul inclusiv pe FB (a se vedea in imaginea alaturata, cum a cumparat like-uri. Primele 35.000 sunt obtinute in 10 zile, urmatoarele 26.000 in 6 ore)
5) ca e capitan de vapor.

Concluzie: el a tinut legatura cu  Curtea Constitutionala si cu muntele Gaina.
Rusine, Euro!!!!!
Traiasca prietenii traditionali: China, Africa si Zona Golfului.

Morala: Asta nu era mesaj pentru romani, era “interventie”, cum bine a zis din ajun. Ca una chirurgicala. Acum ne opereaza. Lobotomie, cred.

• A fost reprezentantul Romaniei la Anvers pe vremea comuniştilor. Asta se traduce prin – a fost comunist sau securist sau şi una şi alta. Problema nu e că a fost. Mulţi români au fost. Că aşa erau vremurile, că nu au vrut să-şi rateze viaţa… e o discuţie mai amplă. Prefer să nu-i judec. Dar ce mă deranjează foarte mult este această ipocrizie – băsescu ţipa în gura mare „jos comuniştii şi jos securiştii” si cu aceste slogane el se cocoţa sus, sus de tot.
• A zis că rezolvă problema câinilor vagabonzi. Foarte frumos. Numai că a fost doar o gargară ieftină, un nou mod de a câştiga capital electoral. Cum măi, să fii atât de javră încât să te gândeşti să obţii profit de pe urma unor fiinţe amărâte şi nevinovate? Problema câinilor vagabonzi dăinuie şi astăzi, deci e clar cum a rezolvat-o. Şi această problemă e importantă, ne afectează şi ar fi trebuit rezolvată, dar cu un pic de respect pentru viaţă şi cu conştientizarea că tot oamenii sunt de vină dacă avem atâţia maidanezi. Dar zilele astea l-au ajuns pe basescu… „ieşi afară, javră ordinară”.
• A zis că se ocupă de retrocedarea imobilelor confiscate abuziv de către comunişti. Foarte frumos. Zeci sau sute de mii de oameni aşteaptă să li se facă dreptate. Dar ce a făcut? Şi-a dat singur o casă, din poziţia de primar, în timp ce toţi acei oameni care ar fi trebuit să îşi primească înapoi casele (case care au fost ale lor sau ale părinţilor şi bunicilor lor) aşteaptă în zadar şi în ziua de azi.
• A fost la putere, într-un fel sau altul, aproape tot timpul care a trecut de la revoluţie şi până în prezent. Şi care sunt realizările lui ca politician? Scandal. Tot timpul a făcut scandal. A făcut scandal şi a provocat căderea guvernului ciorbea. Ulterior a picat tot PNTCDul. A văzut că merge şi obţne profit electoral, a aplicat aceeaşi reţetă mereu. După PNTCD a vrut să îngroape şi PNL. Cum adică? Ambele partide istorice să fie desfiinţate de către un fost comunist şi securist? Ar fi fost prea mult. Norocul nostru şi ghinionul lui – PNL nu a murit, iar mie îmi pare foarte bine. Ar fi fost păcat ca partidul care a avut un rol atât de important în emanciparea României moderne să fie omorât de către o emanaţie FSNistă care miroase groaznic.
• Tot timpul s-a plâns că el vrea să facă treabă, dar nu îl lasă alţii. Mereu a vrut mai mult – să aibă consiliu(municipal), să aibă guvernul, să aibă majoritatea parlamentară… Cât fariseim şi în acelaşi timp câtă impotenţă politică. Nicăieri în lume nu le ai pe toate, dar politicienii adevăraţi ştiu să facă treabă şi în condiţile astea. Cum? Simplu, prin arta dialogului, prin conlucrare, chiar şi prin compromis. Culmea e că încet, încet a obţinut toată puterea pe care şi-a dorit-o şi tot n-a făcut nimic. Sau a făcut mai mult rău decât bine.
• Ne-a făcut de ruşine ţara pe oriunde a fost. Stilul lui hăhăit, ţopârlănismul, grobianismul şi lipsa de diplomaţie a făcut ca nici un lider politic mai important să nu mai vrea să se afişeze în preajma lui. Asta e treaba preşedintelui – să reprezinte ţara, să creeze alianţe politice profitabile pentru ţară, să atragă investitori străini de calibru. Nimic din toate astea nu le-a făcut. Nici măcar nu s-a străduit.
• Am lăsat la urmă ceea ce mi se pare cel mai grav. Preşedintele ţării (ţara asta are un preşedinte nu un „şef al statului” cum îi place lui să se autointituleze) ar trebui să fie un exemplu de moralitate. Ei bine, ce exemplu ne-a fost băsescu? Unul care se bate pe burtă cu interlopii, unul care e şmenar (asta e definiţia pentru toate înşelăciunile pe care le-a făcut), unul care bea prin cârciumi, şi se urcă băut la volan, unul care dansează pe ritmuri de manele, unul care a încercat să arunce cu rahat în toţi cei pe care i-a simţit ca o potenţială ameninţare, culminând cu Majestatea Sa Regele. Uite că la un moment dat s-a umplut paharul. A vrut să facă acelaşi lucru şi cu Raed Arafat, dar de data asta a făcut ceva împotriva vântului. A devenit atât de penibil, de lipsit de simţul măsurii şi simţul realităţii încât nici nu îşi mai dă seama că la el vântul bate împotrivă, indiferent de direcţia în care s-ar îndrepta.

Varianta mai scurtă:

Cine o fi? GHICI GHICITOAREA MEA

• A fost comunist şi securist. Acum tocmai el strigă „jos comuniştii, jos securiştii”. Hai să fim alături de el. Acum îi spunem şi noi JOS COMUNISTULE. LASĂ-NE!
• A fost atât de jalnic încât a vrut să obţină profit chiar şi de pe urma maidanezilor. Acum îi spunem şi noi IEŞI AFARĂ JAVRĂ ORDINARĂ!
• A promis că va face dreptate. N-a făcut. Dar şi-a dat sieşi o casă. Acum îi spunem şi noi HOŢULE. LA PUŞCĂRIE!
• A fost la putere.. N-a făcut decât scandal şi jaf. Acum îi spunem şi noi VĂ RUGĂM SĂ NE SCUZAŢI, NU PRODUCEM CÂT FURAŢI! AJUNGE!
• Ne-a zis că el ar fi vrut să facă multe, dar nu l-au lăsat alţii. Alţii au putut să facă, chiar dacă el nu i-a lăsat. Acum îi spunem şi noi IMPOTENTULE! EŞTI PENIBIL!
• În loc să ne reprezinte ţara cu cinste, ne-a făcut de râs pe unde a fost. Acum îi spunem şi noi AVEM PE CINE SĂ PUNEM ÎN LOC. ŞI O MAIMUŢĂ AR FI MAI BUNĂ CA TINE
• Şi-a bătut joc de toată lumea, s-a crezut „şeful statului”. Nimeni nu-l mai suportă. Acum îi spunem şi noi BAIE DE MULŢIME, DACĂ TE MAI ŢINE!
• A jucat manele, s-a îmbătat, a înjurat, s-a purtat ca un mitocan, a încercat să arunce cu rahat în toţi oamenii de valoare. El e singurul care s-a umplut de rahat, aşa că acum îi spunem şi noi MARINARE CE MAI STAI, VINE REGELE MIHAI!

Isi poarta crucea, cu greu, si nu poate uita. Regretele lui si trairile care-l locuiesc de cativa ani nu scuza cu nimic ceea ce a facut atunci. A ascultat ordinul, pentru ca avea copii, asta este justificarea facila, simplista. In adanc si in adevar, cum viata nu te iarta niciodata, tocmai pentru ca are copii ii este acum cum ii este. Ce le datorezi copiilor tai?
Regretele sunt tardive si absolut inutile, iar pietrele de purtat sunt mult prea grele. Si nu dispar decat odata cu moartea. De aceea  zic, poate unii ar putea gandi inainte.

Cei mai periculosi sunt lupii cu blana de oaie, ca ei sunt infiltrati fizic sau in alte moduri. In mai-iunie, cand mi s-a intamplat un incident nemaintamplat si nemaiauzit in viata, efectiv nu vedeam miza. Un om cu multi ani de experienta mi-a spus atunci: “nu te-ai gandit ca e politic?” Nu ma gandisem, nu. La ceva timp dupa, am stiut ca asta era. Imi pare rau de oamenii afectati alaturi de mine, din cauza mea, cu tot sufletul imi pare rau.

Si, da, pentru prima data in viata, nu-mi doresc sa visez. Mi-as dori ca la granita somnului sa se opreasca, neavand pasaport pentru trecere, toate gandurile, toate povestile, toate fanteziile, toate inchipuirile. Stiu, e ca o fuga. Ei bine, da, vreau sa fug un pic de mine, de data asta. Sunt om, atat.
Insa degeaba fug de mine, in somnul meu, cand tu vii in somnul meu.

YM-ul a fost magistral la timpul lui. Doar ca timpul lui e un pic apus, cel putin asa simt eu. Eu, recunosc cu mana pe inima, la mine messengerul a fost UCIS de FB Pur si simplu. Ar putea parea un pic ciudatel ce spun, ca FB-ul a ucis YM-ul, in masura in care stau cu chatul de la FB inchis (cu MICI exceptii, si asta)…. E ciudat doar in aparenta, in adanc, nu e.

Pur si simplu, pentru ca internetul s-a dezvoltat foarte mult, brusc am simtit ca am multe {prea multe?} porti de comunicare deschise. Suficiente, oricum. Inventar: am doua adrese principale de email (una profesionala, una personala), plus nenumarate adrese secundare (nu mai zic), am trei numere de telefon mobil, si vreo doua fixe, am mesajele private de la FB (a nu se abuza de ele!!! dar exista, ca posibilitate), am profilul de FB in sine, partea publica, unde pot fi abordata suficient de usor, am profil de LinkedIn, de Google+, pana si de Twitter (nu stiu de ce zic “pana si de”, ca am cont din august 2007, printre primii romani, dar acest “pana si de” se refera mai mult la faptul ca nu prea mi se potriveste acest minunat Twitter).
Acum, ziceti voi daca nu-s suficiente feluri de a ma contacta… Messengerul a devenit, incetul cu incetul, obsolet. Asa l-am resimtit. Nu l-am mai deschis, nu l-am mai folosit. Il mai deschid acum, cand si cand, foarte rar, si atunci cu scop precis. Il deschid ocazional si specific, pentru o discutie programata, in general legata de profesional.

Daca tot vorbesc de YM, mi-am amintit stresul unora despre detectoarele de stare (online/invizibil/offline). In primul rand ca minunatele detectoare de stare dau rateuri, nu functioneaza corect. Pe incercatelea. Pentru ca eu, fiind unu tehnica, doi Toma Necredinciosul, testez tot Asa ca va spun ca toate dau rateuri. E gresit sa va incredeti orbeste in ele. In al doilea rand, si cel mai important din lume, chiar daca cineva vede ca esti conectat in starea invizibil, nu s-a inventat inca device-ul sa vada daca esti sau nu FIZIC asezat in fata tastaturii. YM-ul poate fi conectat si tu plecat de acasa. De cate ori nu faceam eu asta… Asa ca…. no stress. {asta va spune cineva care statea mereu online, in nenumaratii ani cat l-am folosit. Asta si datorita faptului ca avand lista bine selectata, n-aveam de ce sa stau invizibila…}

Am stabilit, stiti unde ma gasiti. Ca sa intru pe YM, trebuie sa-mi dati telefon, mail, SMS, mesaj privat
Da, si am si cutie postala. Zicea Beigbeder: “Oamenii se omoara pentru ca posta le aduce doar pliante publicitare.”

ps. Messengerul n-a purtat niciodata numele meu, nici pe aproape macar, exact ca sa scap de toate cererile nedorite, sau de toti neavenitii. ID-ul meu n-ai cum sa-l visezi, n-ai cum sa-l ghicesti, n-ai cum sa-l inventezi. Trebuia sa ti-l fi dat eu, ca sa-l fi stiut

Nu, nu consider nici ca divortul e o bucurie, sau o victorie. Nu cred ca e motiv de sarbatoare sau de sarit intr-un picior. Cred doar ca face parte din viata si ca uneori e mai bine asa. Nu e o minune, dar nici un dezastru. Nu e sfarsitul lumii si nici o rusine. Mi se pare ca adevaratul esec nu e un divort. Adevaratul esec e fiecare minut petrecut intr-o relatie in care nu mai ai ce sa cauti.  Ar insemna sa-ti furi caciula singur, zi de zi. Si tie si celuilalt…

In plus, mai ales in Romania, nici nu e de mirare ca se poate intampla si asa. Multe din casatorii sunt precipitate, sub presiunea sociala, oamenii “se iau” pentru mama, pentru tata, pentru bunica, pentru matusa, “ca sa intru in randul lumii”. In febra lucrurilor, pare frumos. In febra lucrurilor, fac si-un copil, poate. Si se trezesc dupa cativa ani ca de fapt nu au ce sa-si spuna, ca de fapt nu se potrivesc, ca de fapt, sunt iremediabil diferiti. Si atunci? Nu e mai corect sa rezolvi elegant si prieteneste lucrurile? Cred ca iti datorezi si tie insuti o incercare de viata cat mai aproape de cea pe care ti-o doresti, decat sa persisti ramanand parte a unui cuplu care scartaie.

Nu, nu pledez pentru divort in orice caz. Pledez pentru necesitatea divorturilor atunci cand in mod vizibil cei doi nu prea au ce cauta impreuna. A ramane intr-un cuplu nepotrivit, te macina… Sufleteste si chiar si fizic.

ps. n-am divortat, sunt vaduva.
Sunt copil de parinti divortati.

In penumbra camerei, Ioana o prezinta celorlalti. Are un soi de mandrie cand o tine de mana si o impinge spre unul si pe altul. Ba chiar spune, provocatoare, “eu sunt singura fata care a venit cu o fata la petrecere.” Ema nu pricepe foarte bine despre ce e vorba, dar surade si asteapta sa treaca minutele. La un moment dat, Ioana se indreapta spre ea si o invita la dans. Ema, mirata, nu prea intelege, din nou. O priveste angelic si naiv. Ioana, colega si prietena ei, pare a dori mai mult, a o privi in alt fel decat de obicei, cu pofte pe care Ema le identifica cu groaza. Ema se intreaba ce ar trebui sa faca. Isi face in minte repede calculul: daca ar chema un taxi sa plece acasa, nu ar fi sigur ca ar putea, pentru ca e 23.45, deja se apropie miezul noptii, probabil nu va gasi taxiuri. Resemnata, zambeste timid si incearca sa traga de timp.
Deodata, in camera patrunde un barbat tanar. Dupa cum e intampinat de toata asistenta, e vedeta grupului. Dupa ora la care isi permite sa vina, chiar se si poarta ca o vedeta si stie asta. Barbatul o priveste pe Ema cu dorinta, dar cu siguranta pradatorului confirmat, vine direct spre ea si o invita la dans. Ema accepta, gandindu-se sa castige cateva minute, pret de o melodie doua ca sa isi dea seama cum sa scape de acolo.
Barbatul o tine in brate, ferm. Bratele lui sunt calde, hotarate. Imbratisarea e tandra dar puternica. O conduce cu dibacie. Ema se potriveste perfect in bratele lui. Un dans, doua, trei… Nu se mai desprind. Se desprind doar ca sa ciocneasca sampania la miezul noptii si sa aprinda un artificiu. Apoi, se contopesc iar in dans. Se plac, e evident. Ema e bucuroasa ca a scapat de insistenta Ioanei. In plus, se simte magulita. A fost “aleasa” de vedeta grupului. Se simte regina. El ii murmura la ureche: “Ai 25 de ani, asa e?”. Ema rade si ii spune: “Nici vorba, am 31.” Barbatul de 26 de ani, o priveste mirat. N-ar fi banuit niciodata. E din ce in ce mai atras de ea. O ia de mana si o trage usor spre cealalata camera a apartamentului, in care spera amandoi sa se faca nevazuti, si uitati de ceilalti. Emei ii bate inima foarte puternic. N-a mai facut niciodata asta, nu asa, i se pare o nebunie, un fel de isprava de adolescenta. Dar ea nu mai e adolescenta, e o femeie puternica… dar totusi, iremediabil copil. Ema nu si-a “trait” la drept vorbind, adolescenta, cu nebuniile ei. La 18 ani s-a indragostit la prima vedere de un barbat care si el a fost strafulgerat de ea. Ema a trecut de la statutul de copil la cel de femeie in cuplu. Nu a cunoscut framantarile si nebuniile adolescentine. De la facultate fugea acasa, sa stea cat mai mult cu Eduard, iubitul ei, care, avand cativa ani mai mult, lucra deja. L-a iubit enorm, iar Eduard o iubea si el. SApte ani, cat au stat impreuna, ea nici nu a crezut ca exista alt barbat pe lume. Pur si simplu, singurul purtator al sexului masculin era el, Eduard. O relatie adanca, impartasita, fuzionala. Eduard, insa, a avut un accident, si a murit.

Iat-o acum pe Ema, tanara femeie de 31 de ani, tremurand de dorinta, cu mana in mana lui Tudor, strecurandu-se in camera unui apartament strain, in care mai salasluiesc 20 de persoane. O nebunie curata!!! Ceva ce poate faci la 16 ani, dar nu la 30. Ema incearca sa-si infranga ideile. Sa uite. Sa simta doar dorinta, pasiunea, mainile lui Tudor, dorinta lui Tudor. Au inchis usa, dar ceilalti, dandu-si seama, au venit in spatele usii incercand sa o deschida, batand, razand. Tudor o placheaza la usa, se dezbraca reciproc si frenetic si incep sa faca dragoste sprijiniti de usa, incercand sa impiedice intrarea celorlalti. Dorinta e inzecita de nou, de frenezia descoperirii si de primejdie. Tudor e salbatic, insa tandru. O conduce in actul amorului exact cum o conducea in dans. Ema suspina, se abandoneaza, se daruieste. E calda si umeda, miroase a dorinta de femeie. Betia simturilor…. Tudor si Ema fac dragoste si nu se mai satura. Se pierd unul in celalalt. In privirea celuilalt, in interiorul celuilalt. Si iar exterior, si iar interior…. Timpul s-a oprit in loc. De cand sunt aici? Cat a durat? Ce an este? E azi? E ieri?
Apoi, ies din camera, Ema cu obrajii imbujorati de pasiune si de rusine… Desi, nu e nimic rusinos, totul e atat de uman. Ioana intra precipitata si o saruta pe Ema pe gura, aproape ca o razbunare. Tudor priveste uimit, dar nu riposteaza.

Zilele care urmeaza, Ema are doua probleme de rezolvat, doua probleme care o framanta suficient cat sa nu se poata desprinde de ganduri. Vrea sa o invite pe Ioana la un ceai ca sa-i explice ca nu poate sa-i ofere mai mult decat prietenia ei. Vrea sa-l sune pe Tudor sa-i explice ca nu are treaba cu Ioana. Nu mai mult decat ar putea sa aiba cu o colega.

(va urma)

Cateodata, infinintul din mine ii face pe oameni sa creada in infinit. Nu e gresit deloc, si e foarte adevarat. Doar ca si infinitul are usi. E foarte adanc, dar la un moment dat, daca nu esti atent, se curma. Si ramane tot infinit, dar dupa o usa, inchisa. Inaccesibil, din pacate.

Te poti uita pe gaura cheii, insa nici ea nu e mereu deschisa…
Acum cateva zile am vazut o usa cu 4 incuietori… M-a cutremurat.

Ce inseamna sa fii bun român?
Atributul bun, pentru mine, este mai degraba legat de calitatea umana, de civism, de respect, asa cum am tot spus-o si o voi mai spune.
Un bun român, daca are simt civic, daca isi respecta compatriotii, daca e uman, ar putea, insa, fi si un bun ucrainean, si un bun belgian, si un bun…

Ce inseamna a fi român? A vorbi limba română? Simt la fel, indiferent ce limba vorbesc. Gandesc la fel, indiferent in ce limba o spun. Am aceleasi principii, dincolo de foneme. Limba este o unealta, nu o chestie definitorie, de structura. Este o unealta de exprimare a gandurilor, senzatiilor, dorintelor. Este o unealta de comunicare.

Sa ne gandim la cei nascuti langa granita. La un metru esti român si dincolo de frontiera esti bulgar? La un metru esti român si dincolo esti sârb? La un metru esti francez si dincolo esti spaniol? Cred ca diferentele sunt mai mult pe bazine geografice decat pe linii trasate.

Acum, m-am gandit si la dorul de tara. Am stat 10 ani pe alte meleaguri. Fara români, caci n-am inteles de ce i-as cauta cu dinadinsul. Parerea mea este ca daca iti doresti sa traiesti cu români, e gresit sa traiesti in SUA, Germania, Franta, Italia, etc. Daca vrei sa traiesti cu români, te duci frumos in România. Cu alte cuvinte sunt impotriva comunitatilor inchise, din tari straine. Acestea sunt si piedici in integrare (acesta este alt subiect, de tratat separat).  Bun, deci dorul de tara. Mi-era dor de tara? Ce inseamna dor de tara?  Mi-a fost dor de mama, de parinti, de rude. Mi-a fost dor de prieteni. Dar am venit des, de 42 de ori in primii 7 ani. Apoi, n-am mai numarat
Despre dor, in continuare. Nu mi-a fost dor de anumite locuri. Dar si daca mi-ar fi fost dor, dorul ti-l ostoiesti revazandu-le. Asisderea, si alte tari au peisaje magnifice, munti cu creste semete, mari involburate, nisip curat si fierbinte care iti asteapta trupul… Sa-mi fie dor? Dor de cerul albastru? De vazduh? Cer albastru este peste tot… Soarele iti mangaie oriunde pielea aramie si parul balai…

Am vorbit cu cineva, odata, care traieste perioade lungi in alte tari, si care-mi spunea ca oriunde merge, are un drapel in valiza, si si-l pune deasupra patului, oriunde ar dormi. Eu asta nu prea inteleg. Nu stiu, poate nu simt la fel, poate nu-s bun român, de fapt. Desi, cu scuzele de rigoare, nu cred ca un drapel pe perete te face mai bun român, decât, cum am spus mai sus, simtul civic, etica, sistemul sanatos de valori, respectul, asumarea unei adevarate responsabilitati fata de tara in care traiesti.

Mie mi-era bine in cealalta tara. Casa mea e unde e omul iubit, eu asa simt. Casa e acolo unde construiesti.
Pentru ca intoarcerea mea a fost un accident, si nu ceva nici dorit, nici calculat, nici premeditat, mi-a fost greu sa ma reobisnuiesc in acest univers, romanesc, atat de diferit de lumea in care evoluam cotidian. Primii doi-trei ani au fost teribili, ma simteam in Romania ca in exil. Ma simteam dezradacinata, smulsa si dusa departe de viata mea, de locurile mele…. Si mai complicat de atat, sentimentul acesta era insotit si de multiple culpabilitati, caci ma simteam aiurea sa resimt asta, in România, când eu sunt româncă, nascuta aici. Cum sa simt asa ceva? Cum sa indraznesc sa resimt asta? Eh, si totusi asta era senzatia… Româncă fiind…

N-a fost o uluiala, a fost o deceptie amara. N-a fost o mirare, pentru ca undeva, in mine, ascuns intr-un colt intunecos, ma gandisem la asta. De ce ma gandisem? Pentru ca “a pune binele inainte” mi se pare ceva searbad, daca nu e bazat pe argumente. Pentru ca… nu de multe ori, dar de cateva, relevante, mi se mai intamplase ceva similar, in istoria asta. Pentru ca, ei bine, pentru ca luciditatea si spiritul meu matematic ma obliga sa gandesc toate variantele. Deci nu, n-a fost o mirare. Insa a fost o mahnire intensa. O durere profunda, scurta, adanca, ca o lovitura de cutit bine aplicata. Fara prea mari artificii. Scurt si adanc.

Mai ales pentru ca pusesem mult suflet, foarte mult. Si al meu si al mamei, pe care o rugasem ceva, pentru mine, fara sa-i dau explicatii. Se mirase, dar a tacut, daca a vazut ca nu-i raspund la intrebari.

Dupa veste, am continuat conversatia, in masina, desi cu vocea schimbata. Nu i-am spus, desi, fiind prietenul meu bun, de peste 8 ani, ar fi inteles. Dar unele lucruri sunt ale mele si nu stiu, parca nu simteam… Insa a simtit cotitura, starea mea schimbata. A incercat sa fie tovaras bun, si asa a si ramas, pe parcursul zilelor. M-a aparat si de o intruziune nedorita, sambata… cavaler perfect.

Iar duminica m-a lasat sa dorm in masina. Cu exceptia catorva momente, cand ma trezeam, am dormit. Un somn chinuit si rau. Chinuit de boala si de ganduri. Iar cand ma trezeam, primul meu gand, gri-negru era…. imi reaminteam, si primeam din nou lovitura. Si-atunci preferam sa ma scufund instantaneu in somn. De boala si de dorinta de a uita, de a trece in vis.

Ajunsa acasa, pustiita… nu ma gandeam sau incercam sa nu…
Pe de alta parte, au mai fost momente. Eu insami mi-am spus, in toamna, am stiut ca va fi anevoios drumul, dar ca fie ce-o fi, si cat de lung si complicat imi va fi el, acesta este drumul pe care doresc sa o apuc, si nimic nu ma va abate de la el. Si nimic n-a schimbat hotararea aceasta, si nici lucrurile pe care le port in suflet. Si tocmai, pentru ca sunt consecventa, si hotarata, si fidela…

Incerc, acum, doar sa-mi vindec raceala.

Zis si facut, fac bagajele, fac cafeaua pentru recipientul meu fetis, si hai la drum. Cobor la masina, sa plec pentru un drum de 650 km, noaptea. Noapte neagra, ora 23. Urc la volan, demarez, si… imi trece o pisica neagra prin fata masinii. Nu sunt superstitioasa, deloc. Dar cand pleci noaptea la 650 km, nedormita, cand stii ca trebuie sa conduci toata noaptea ca sa ajungi dimineata acolo si sa continui cu o zi de munca, si vezi acea pisica neagra in fata masinii… va intreb: cat de nesuperstitioasa sa fii ca sa te prefaci ca n-ai vazut-o? Cum? Te dai jos de la volan, urci in bloc si te prefaci ca mai cobori o data?

Trecusem sa vad locurile…
Si-n plus drumul incepe prin bucata de autostrada spre Pitesti. Plicticos, monoton, eu obosita… Atunci au inceput sa ma traverseze ganduri negre, si o teama. Ca voi muri fara sa-l mai strang in brate. Nu ca as muri ma deranja, ci sa mor fara sa-l mai strang in brate…. Si toate mi se invarteau in cap, gandurile negre si spaimele. Ca si cand m-am dus sa vad locurile si nu le voi mai revedea. Atunci, sms catre cineva foarte apropiat. “Mi-e frica de mor, si nu spun asta des. Te rog roaga-te pentru mine sa ajung cu bine. Daca mi se intampla ceva, cauta-l si spune-i ca l-am iubit.”

Am ajuns la Satu Mare. A fost cum trebuia. Am ajuns si inapoi, fara de care n-as fi scris aceste randuri. Pisica aceea neagra care se furisa m-a urmarit pe parcursul celor 1300 km, pana am parcat, duminica seara, in fata blocului. Cum a spus cineva, pisica aceea neagra a fost ingerul meu pazitor.
Partea buna a lucrurilor: mi-a facut bine drumul asta, Bucuresti-Satu Mare-Zalau, Bucuresti. Nu am mai stat demult asa doar cu mine insami, atatea ore, sa nici nu citesc, sa nu scriu, sa nu ma uit la nu stiu ce pe internet, sa nu ies la plimbare. Adica niste ore fortate de stat cu tine insuti chiar fac bine. M-am gandit la o mie de lucruri, am decriptat o mie de lucruri, am inteles alta mie de lucruri, am planuit o alta mie de lucruri. Uneori, ideile bune chiar iti vin la volan.

Ah, si am o noua obsesie. Fac rar obsesii pentru melodii. Acum m-am imbolnavit de una. Si de raceala, pentru ca am mers noaptea cu geamul deschis si fara caldura, ca sa nu adorm. Pe principiul, de raceala te vindeci, de moarte nu prea. Obsesia, deci:

Te simt tulburat de cateva zile… Si  nu ma insel, simt starile. Firele invizibile…
Iti traiesti starile si-mi pare rau ca nu pot fi langa tine in momentele astea. Sper sa revii, senin si cu gandurile limpezite…. Mi-e dor de rasul tau, de lucrurile nostime, inteligente, frumoase pe care le spui. Mi-e dor de tine. Nu mă lăsa mult să-mi fie dor!

Asa cum sunt: 11 februarie, 15 septembrie, 29 octombrie, 23 decembrie, atatea zile altfel decat restul, zile pe care nu le pot trai ca si cand ar fi oricare. Nu ma pot trezi dimineata si sa o iau de la zero. Pentru ca zilele acelea poarta deja in ele cate ceva, sunt impregnate de clipele intense traite. Au  o  incarcatura deosebita, iar ea nu poate reveni niciodata la zero. Mustind de emotii si trairi, acele zile sunt jaloanele mele secrete, de care ma bucur de fiecare data.

Pentru unii e extrem de greu de inteles ca fluieratura nu e o chestie de admiratie. Cunoasteti, evident, deja variantele: 1.aaa, esti ipocrita, cum sa nu-ti placa? sau 2.esti urata, nu te fluiera nimeni, esti invidioasa.  Agresiunea verbala sau fizica, sau violul nu e o tema de bucurie, pentru nimeni, si nu se poate nimeni simti magulit ca e fluierat.

Intamplarea face ca sunt o blonda cu forme, super fluierata (apreciata, dupa mintea scurta din capul unora). Eu, fluierata, ma simt oribil, agresata, nicidecum apreciata, si mi-as dori cateodata sa port armura. Si cred ca nici aceea n-ar fi suficienta… Greu. Ce tupeu pe mine sa arat asa si sa indraznesc sa ies pe strada cu toata feminitatea asta la mine. La dracu’, n-as putea sa o las acasa? Clar,  provoc! Cam asta e discursul pe care acea defilare il combatea…

Si m-am saturat de comuna primitiva, unde masculii parca abia au coborat din copac si daca vad o femela corespunzatoare se manifesta prin gafaituri si fluieraturi (cand nu prin urlete mai rele, nu va spun de cate ori mi-am auzit pe strada “te-as fute”, si? ar trebui sa ma consider admirata????). Eu ma simt agresata, ca femeie, si doresc ca aceste comportamente sa inceteze. Iar asta e chestie de educatie, de schimbarea societatii. Da, si de aceea am iesit in strada, sa defilez, cu toata feminitatea mea, in rochie si pe tocuri, cu parul meu blond, cu formele si zambetul meu. Care nu, nu sunt o invitatie la agresiune. Ci sunt componente ale fiintei mele.

Chiar ma deranjeaza sa fiu fluierata sau pipaita pe strada. Nu numai ca nu consider ca e un compliment, dar e o agresiune. Ca daca iti place, poti sa te uiti si fara sa jenezi… Fara sa te manifesti intr-un fel care agreseaza.
Ce se asteapta cei care fac asta, sau care te claxoneaza? Ca femeia fluierata, claxonata, pipaita, sa spuna “Oh, da, iubitule, esti dragostea vietii mele, vino incoace sa ne-o tragem?” Sau ce anume?
Si de ce societatea considera inca acceptabile asemenea gesturi, cand de fapt e vorba pur si simplu de mitocanie si golaneala?
Si de ce societatea spune: “Ah, pai e vina ei, uite-o cum umbla, cu decolteu, fusta scurta…” Si ce? sa umblu ca femeia afghana? Acela e modelul meu cultural?

Deci m-am dus ca sa protestez cu sinceritate impotriva acestui comportament, asimilat cu ceva pozitiv in societatea asta stramba.
Fiecare e responsabil de constiinta lui, si m-am dus sa protestez cu toata constiinta si realizand pe deplin problema.
Din pacate, Romania e o tara in care lumea a uitat sa iasa in strada pentru ce crede, si e pacat. Iar eu voi iesi intotdeauna in strada pentru ceea ce cred, si nu voi tacea niciodata ca sa apar lucrurile care conteaza pentru mine.

ps. nu sunt feminista, sau nu una inraita, da’ nu-mi place sa fiu fluierata. Mie-mi place sa mi se deschida usa, sa mi se tina scaunul la restaurant, sa-mi aduca flori, sa-i fac ciorba, sa fiu femeie, si el sa fie barbat… Eu cred in complementaritate, nu in egalitate. E o prostie egalitatea intre sexe, se vede cu ochiul liber ca nu suntem egali, cel putin fizic. Dar societatea merge bine prin imbinarea dintre cele doua sexe, si respect reciproc. Deci nu din feminism am iesit in strada, ci ca sa combat non-educatia si comportamentele golanesti asimilate cu cele cavaleresti, tolerate de societate.
Nu-mi doresc nici serenade si menestreli, sau trubaduri. Dar nici sa ma pipaie grobianul. Noroc ca nu mai merg demult cu transportul in comun…
Despre “barometrul civilizatiei” am mai scris si aici. Si da, ca va place sau nu, Bulgaria e cu 50 de ani inainte, ca civilizatie.

Dincolo de asta, mi-a facut placere sa raspund la intrebari. Au fost prilejuri interesante de a lamuri multe lucruri. De obicei, eu sunt in postura celui care pune intrebari, asa incat a fost simpatic sa fiu “de partea cealalta”. Multumesc, Dragos.

De vorba cu un om de comunicare, curios, loial, pasionat; cum se manifesta fiecare dintre cele trei atribute ale personalitatii tale in felul in care comunici?

Sa le luam, matematic, pe rand.
Curiozitatea este motorul vietii mele. Ea ma impinge in fata, spre ziua de maine. Ea imi da dorinta de a avansa, si de a intelege lumea.
Loialitatea este indispensabila in ochii mei, atat ca si atribut al meu cat si al celor cu care doresc sa interactionez. Fara loialitate, nu conteaza nicio alta calitate a omului, prefer sa n-am de-a face cu el. Simplu si fara drept de apel.
Pasiunea este un mod de viata. Ard pana la capat, cu flacara, intens, si fara sa ma consum, cu resurse regenerabile, ca si cand nimic n-ar fi fost. Unde pasiune nu e, nimic nu e. E felul meu de a fi, constructia mea interna: ma implic, ma intereseaza, pun suflet. Iar cand exista pasiune, nici nu simti ca muncesti. Si-mi plac oamenii pasionati, ii caut, mi-i doresc in jur.

Ce forma de comunicare ti se pare ca este ce mai potrivita felului tau de a fi? Dar societatii romanesti, catre ce e aceasta mai deschisa, la ce e ea mai receptiva?

Mie consider ca mi se potriveste cel mai mult scrisul, ca si forma de comunicare. Am o relatie speciala cu scrisul, si marturisesc ca sunt bucuroasa si multumesc in fiecare zi ca am primit acest dar la nastere. Scriu extrem de usor, totul curge, fara eforturi. Societatea romaneasca e mult prea disparata ca sa pot decreta ca o singura forma de comunicare i s-ar potrivi in mod majoritar.

Spui: „Scriu cum respir, si daca n-as mai scrie, n-as mai respira.” De unde relatia asta mai special a ta cu scrisul? Daca ai fi nevoiata sa renunti la el, cu ce crezi ca l-ai putea inlocui cu un oarecare succes, astfel incat sa nu-i simti lipsa prea tare?

Nu cred ca pot determina un punct de plecare in relatia mea cu scrisul. Scriu de cand ma stiu, desi am facut matematica-fizica, si am fost olimpica la mate. Insa scrisul a fost intotdeauna altceva, parte intrinseca din mine. Am scris dintotdeauna celor dragi, scrisori mai ales, chiar daca-i vedeam zilnic. Pentru ca nivelul scris comunica altceva/altfel. Daca as fi nevoita sa renunt la scris? Nu, nu s-ar putea clar si definitiv inlocui cu nimic, si cred ca as muri, iar spunand asta nu exagerez deloc.

Dintre noile suporturi de comunicare, se stie deja slabiciunea ta pt Fb; povesteste pe scurt povestea ta de dragoste cu produsul lui MZ!

Am spus pana acum doar franturi, acum am sa povestesc pe scurt toata povestea. Mi-am facut cont pe FB acum vreo trei ani deoarece sunt membru al unui partid francez, iar colegii mei de partid isi creasera un grup de discutii acolo. Am facut cont exclusiv pentru asta, cu destul de multa neplacere, gandindu-ma plictisita “inca o parola de retinut, inca un site de accesat!”. Mult timp l-am folosit doar in acel scop. Prin vara lui 2009 mi-am gasit absolut intamplator prin intermediul Facebook-ului, o verisoara in Argentina, de existenta careia nici macar nu stiam. O poveste emotionanta. Bunicul meu a fost fratele bunicului ei. Bunicul ei, legionar, a fugit din Romania in 1940. Noi nu mai stiam ca traieste, familia ii pierduse urma, era declarat mort. Omul era in Argentina, facuse copii si avea nepoti si stranepoti! Si traia! Era inca in viata, in timp ce bunicul meu, fratele sau, decedase din 1981. Fara Facebook nu ne-am fi regasit familia. Atunci, FB m-a cucerit. Iremediabil. Ulterior, incepand sa-l folosesc mai mult si altfel decat o facusem pana la acel moment, am sesizat valentele sale. Il consider un mediu extrem de bun de interactiune in timp real. Il consider un teren propice de PR personal, cu conditia sa stii sa faci asta. Il consider un instrument extraordinar pentru a testa unele idei. Si nu in ultimul rand, multumita Facebook-ului, am cunoscut oameni deosebiti, pe care, probabil, in viata de zi cu zi nu as fi avut ocazia sa-i cunosc. In real, ne invartim fiecare in cercurile sale. Putin probabil sa te intersectezi cu anumite persoane, desi sunt interesante si peste medie.

“Nascuta facebook incorporated” iti zic prietenii; ce inseamna asta , mai précis, cu ce esti tu diferita fata de restul iubitorilor si utilizatorilor de Fb ?

Nu stiu cu ce sunt eu diferita, mi s-ar parea pretentios sa ma consider diferita, eu. Poate ca ei ma vad diferita, si ar fi niste motive pentru acest lucru: sunt pasionata si interesata de cum functioneaza FB-ul din toate punctele de vedere (si tehnic si ca interactiune umana), deci am testat si cautat sa aflu multe. Interesul meu provine si dintr-un interes profesional (am scris multi ani ca jurnalist pe IT si telecom), dar si dintr-un interes personal. Petrec foarte multe ore zilnic online. Practic, de cate ori sunt la birou sau acasa, sunt online. Nu sunt offline decat atunci cand sunt pe strada (si asta pentru ca refuz internetul pe telefon- ar fi ultima reduta, pe care incerc sa o pastrez intacta). Poate de aceea ma considera “nascuta FB incorporated”, sunt online mult mai mult decat media utilizatorilor. Ce spun eu foarte des este ca mi-as dori sa putem fi online/offline fara niciun device, doar dintr-o simpla “comanda mentala”. Sa putem fi online direct din creier, cand ne dorim. Si offline la fel de simplu

Daca nu exista Fb, care crezi ca ar fi fost marea ta pasiune? Crezi ca ai fi simtit nevoia aparitiei lui ? Ai fi vrut sau te-ai fi gandit sa inventezi ceva asemanator care sa faciliteze comunicarea intre oameni?

Dar nu e chiar marea mea pasiune FB-ul. Imi place si spun in gluma ca “pentru mine l-a inventat Zuckerberg”, in sensul ca simt ca mi se potriveste ca o manusa. Marea mea pasiune ramane, insa, scrisul. Si comunicarea, in general. Da, as fi simtit nevoia aparitiei lui, dar n-am pretentia sa cred ca m-as fi gandit sa inventez ceva asemanator. E totusi pentru IT-isti, iar eu nu-s unul din ei. Si nu-s o vanitoasa, imi cunosc limitele.

Este supraestimat fenomenul de “socializare” ? Dar Fb si impactul sau in viata utilizatorilor? 

Nu cred ca este supraestimat fenomenul de socializare. Omul este un “animal social”, are nevoie de prezenta celorlalti si de interactiunea cu ei, in mai multe forme. Facebook nu e supraestimat, dar nu are impact egal in viata tuturor utilizatorilor. Depinde ce valente ii acorda fiecare, depinde cata importanta si cat timp ii acorda. Impactul e direct proportional cu aceste variabile. Unii oameni chiar sunt singuri in viata reala, si atunci ei acorda o importanta sporita relatiilor lor online, au nevoie de acestea, in mod real. Pentru altii, retelele sociale sunt doar un mod suplimentar de exprimare, necautand neaparat prieteni, socializare, neavand deci aceleasi nevoi, aceleasi intentii si aceleasi scopuri ale prezentei lor online.

Isi are comunicarea pe Fb si pe retele sociale in general, limitele ei?

Sigur ca are limite. Nu numai comunicarea pe retelele sociale are limite. Orice fel de comunicare are limite. Si cea verbala, si cea non-verbala, si cea online. Important e ca utilizatorul sa calibreze bine aceste limite, si sa fie comparabile cu asteptarile pe care le are de la fiecare tip de comunicare. Online-ul nu este decat un alt mediu de exprimare, dar regulile de baza si de comportament raman aceleasi. Online-ul este o oglinda a offline-ului. Virtualul nu este diferit de real in privinta regulilor de bun simt, de apropiere, de politete, de abordare umana. Socializarea e si ea o arta, nu se face cu forta, nici cu orice pret. In mod gresit unii oameni cred ca daca altii sunt la un click distanta de ei, daca isi etaleaza viata privata si fotografiile intr-un cont, daca plang si rad in statusuri, asta inseamna ca acestia sunt mai accesibili decat in viata reala. Fals!
In lumea reala, nu te poti duce la un necunoscut pe strada sau intr-un magazin, ca sa-l intrebi brusc, netam-nesam: “vrei sa fii prietenul meu?” Nu-i poti spune: “Hai, lasa-ma sa intru in viata ta, arata-mi fotografiile tale de vacanta, lasa-ma sa vad ce scrii despre ceea ce te bucura si ceea ce te supara!”  La fel, nu poti sa-i impui sa vada fotografiile tale, sa asculte ce ai tu de spus si sa empatizeze cu tine. Ei bine, daca acestea par lucruri elementare in offline, de ce oamenii isi inchipuie ca ar fi altfel in online? La fel e si in virtual, de ce unii cred ca ar putea fi altfel? Nu, nu e altfel. Pur si simplu e la fel. Suntem aceeasi oameni, si nu suntem mai permisivi si nici mai apropiati, mai deschisi sau mai dornici de a ne trage de sireturi cu necunoscuti, decat suntem in real. Desigur, putem cunoaste necunoscuti, insa cu grija. Pasii se fac treptat. Friend requestul trimis si acceptat este echivalent cu “a face cunostinta” in real. Nici asta nu faci oriunde, oricand, cu oricine. Asa cum in real poti cunoaste oameni in anumite imprejurari, fie cu interese comune (la cursuri de dans/fotografie/la cinema, etc), fie prin prieteni comuni, cam asa e si in lumea virtuala. Conteaza lucrurile care ne plac amandurora. Cu cat mai multe lucruri comune, cu atat mai multe intalniri mentale, cu atat mai multe motive de prietenie, de apropiere, de interes catre impartasire, de placere a discutiei. In online, ca si in offline, dupa acest prim moment, al cunostintei, apropierile intre oameni se fac treptat, nu brusc. Nu devii imediat intim cu cineva, nu iti permiti imediat sa spui anumite lucruri. E important sa stii sa taci, si sa stii sa asculti, exact ca in viata. Sa observi inainte de a te repezi.
Construirea relatiilor trebuie sa aiba baze solide in general. Iar relatiile din online se cladesc exact ca o relatie din lumea palpabila. Increderea se castiga treptat, interactiunea creste firesc, dar masurabila pe axa timpului. Nu te poti “baga in seama” hodoronc tronc cu cineva, chiar daca acesta ti-a trimis/acceptat friend request-ul. Faptul ca te afli in lista cuiva nu-ti da dreptul sa te tragi de sireturi instantaneu cu acesta. Ca si in real, in virtual trebuie sa se respecte regulile unei cunostinte proaspete, si anume… ia-o usor, treptat, discret, cu pasi mici. Cand intri in universul cuiva, intai asculti si observi, apoi vezi daca poti spune ceva, mai ales la unele subiecte…

In acelasi mod, nu poti cere nimanui, unui strain adica, sa intre in lista ta si sa empatizeze cu tine. Pur si simplu nu poti avea pretentia asta. Ar fi ciudata si deplasata. Ar fi ca si cand ai apuca oameni de mana pe strada, sau ai strange femei necunoscute in brate, din senin.
Mai exista o greseala, curent intalnita. Oamenii care pretind interactiune. Nu poti pretinde cu forta interactiune din partea cuiva. Nu poti avea pretentia sa interactioneze cu tine cu orice pret. Interactiunea se merita, se castiga. Interactiunea vine ca si in real. Daca inspiri pe cineva prin ce spui, acesta iti va raspunde. Daca nu, nu, pur si simplu. Nu ai cum sa te superi ca e in lista ta si ca “nu vorbeste cu tine”. Nimic nu este obligatoriu. Nu are nimeni norma de interactiune cu ceilalti. A consimti ca cineva sa-ti intre in lista inseamna ca incuviintezi sa intre intr-o parte a universului pe care il zugravesti, il desenezi, il creezi. Asta insa nu inseamna ca ii poti pretinde cuiva sa ia parte la universul tau in mod activ, sa picteze alaturi de tine, sau sa aplaude ce faci.

Retelele sociale pot fi mai mult decat un preludiu pt lumea reala, la nivel individual?  Stim ca daca il folosim in scop de business, este mai mult, dar la nivel de individ, ce crezi tu ca se intampla?

Suna interesant cuvantul preludiu. Insa eu nu l-as fi folosit. Sunt mai cinica in unele subiecte, desi pasionata din fire. Nu cred in mod neaparat in profunzimea relatiilor umane, si mai ales a celor create online. Translatarea in real, dupa parerea mea, este rara, si destul de complicata, delicata. Comunicarea/prietenia/senzatiile de pe internet pot fi intense, dar prietenia reala este alt palier. Pur si simplu nu sunt comparabile. Se poate translata, iar o interactiune virtuala se poate transforma intr-o prietenie cat se poate de palpabila, numai ca asta se poate intampla doar in unele cazuri, neconstituind neaparat o regula, ba chiar dimpotriva, as spune, consider ca e un fenomen rarissim, si nu o regula.

Cat mai e divertisment pe Fb , cat mai e atmosfera relaxata de la inceput? Cum ai descrie felul in care a involuat calitatea oamenilor si a continutului de pe Fb?

Desi mi-ar placea sa contrazic aceasta afirmatie, nu pot sa o fac. Calitatea oamenilor nu a involuat neaparat, insa, prin succesul sau, care a adus “democratizarea” retelei, Facebook-ul s-a populat ca o piata publica. Proportia de oameni valorosi in retea a scazut, caci nu mai este o retea pentru elita. E ca pe strada, asa ca proportia de oameni interesanti a scazut. In ce priveste continutul, anul trecut s-a facut un studiu care spunea ca doar 23% din oameni distribuie continut original. Din cei 23%, din observatiile mele indelungi, cred ca mai putin de 5% au cu adevarat ceva de spus, ceva de calitate. Gramezi de copy-paste-uri umane. Nimic autentic, nimic original, sau prea putin. Vezi o tona de share-uri ale uneia si aceleiasi stiri, fara macar sa fie commentate, fara macar o adaugire personala. Nu ai cum sa-i condamni pe oameni. Asta e lumea reala. Cam atatia au ceva de spus, indiferent de mediul de exprimare. Altii doar copiaza, sau sunt ecouri, sau receptori, nicidecum emitatori de mesaje cu plusvaloare.

„A comunica inseamna a pune in comun, iar a pune in comun este actul care ne constituie.” Ai citatul acesta pe FB… Cat suntem de fapt dispusi sa punem in comun? Care sunt limitele comunicarii umane? Dar ale comunicarii de afaceri?

Ca sa raspund din punctul meu de vedere, eu sunt dispusa sa pun in comun oricat, orice. Sunt obisnuita sa daruiesc, si am o retinere sa primesc. A darui a fost una din valorile cu care m-a crescut mama, e inradacinata in mine. Cred ca orice devine mai valoros atunci cand il imparti cu cei dragi, sau cu cei din jur. Sigur, comunicarea umana are limitele sale, trebuie sa stim sa punem si bariere, mai ales in fata celor rau intentionati, care ne-ar rani. Insa, in principal, eu consider, ca si axioma, ca e important sa daruiesti, sa pui in comun.
Cat despre comunicarea in afaceri, care e cu totul altceva, limitele sale trebuie sa fie limitele decentei. Comunicand pentru o companie, evident ca oferi punctul de vedere subiectiv, al companiei, dar trebuie sa faci asta cu decenta, bun simt, sa nu te indepartezi de realitate in mod flagrant. Altfel, lucrurile sunt subrede si se vor intoarce impotriva ta.

Tu ai studii de jurnalism, nu ca Turcescu, ci in Franta, la Bordeaux; ai lucrat in presa; cat ajuta si mai ales cum, aceasta experienta, in activitatea de om de comunicare? Care sunt diferentele trecerii, care sunt riscurile, care sunt castigurile?

Jurnalismul ramane prima si singura mea dragoste, in privinta meseriei. E mai mult decat o meserie: jurnalismul e o stare de spirit. Te nasti jurnalist sau nu. Nu scoala te face jurnalist. Scoala te invata niste principii, niste notiuni, iti ofera niste baze teoretice in anumite domenii. Jurnalist esti sau nu esti. In continuare, e dragostea mea. Ca si om de comunicare, experienta ca jurnalist ajuta destul de mult. Stiu exact cam ce asteapta un jurnalist, si stiu exact ce agaseaza un jurnalist. Stiu cum trebuie sa-i vorbesti si ce trebuie sa nu faci. Diferentele trecerii… om de comunicare esti de partea celalalta a barierei, ca sa ma exprim asa. Dar daca iti faci cinstit si responsabil meseria de om de comunicare, poate semana, pe alocuri. Nu as putea sa vorbesc in termeni de riscuri sau castiguri. Pur si simplu e vorba de mediul inconjurator, de oportunitatea ce mi s-a oferit, de starea actuala a presei…

Continuarea interviului (despre comunicare, politica, jurnalism) aici. 

Sapte lucruri. Definitorii.

Fara emfaza si orgoliu, pot sa afirm ca eu contribui la nemurire. Scriu, intotdeauna scriu celor care conteaza pentru mine. De cand ma stiu am scris. Si carti postale, si scrisori. Indiferent de forma in care sunt aceste scrisori. De mana sau la calculator. In email sau in casuta postala a casei. Scriu scrisori pentru prieteni, pentru oameni dragi. Scriu atunci cand e important sa scriu.

Din mai multe motive: si pentru ca nu le pot spune asta altfel, dar si pentru ca, de cand ma stiu, la mine nivelul scris este diferit de nivelul vorbit. La fel de adevarat, la fel de profund, dar diferit. Astfel, am trait o poveste de dragoste unde petreceam toate dupa-amiezele,  serile, noptile, diminetile impreuna, iar in putinele ore ale zilei cand eram separati, eu ii scriam scrisori.

Pentru ca scrisul are farmecul sau, transmite lucruri absolute, care ar suna poate teatral sau nefiresc daca ar fi rostite cu voce tare, desi atat de adevarate pana la durere sau pana la adancul fericirii! Ele se potrivesc scrise, sau inganate, gemute, soptite, strecurate in urechea persoanei iubite, in timp ce usor ii musti lobul urechii…

Cred in scrisori, de aceea vreau sa ajut oamenii sa scrie scrisori celor dragi.
Cred in scrisori, de aceea  am sa continui sa scriu.
Cred in scrisori, pentru ca scrisorile mele contin adevaruri, simtiri, trairi, sentimente, emotii, bucati din sufletul meu cristalizate.
Cred in scrisori, pentru ca nimic nu se compara cu emotia scrisului si emotia cititului.
Cred in scrisori, pentru ca in ele este o parte din mine. Si, mai ales, o parte din tine.

Bine ai venit! Bine ai ajuns! Deci, intra! Nu, nu pasi pe varfuri!

Treci pragul si indrazneste sa iei loc in sufletul meu! Ti-e deschis. Intrarea e o poarta secreta, cu cifru, bine mascata, pe care numai initiatii o gasesc. Tu, de buna seama, esti extraordinar, daca ai gasit instinctiv drumul, daca ai zarit culoarul secret si lumina care izvora de acolo, daca ai apucat-o pe acea cale, daca ai stiut sa privesti in asa fel incat cifrele din coduri s-au potrivit si usile s-au deferecat, cu un zgomot cristalin, deschizandu-se in fata ta.

Atunci, te rog ia loc, esti invitatul meu special. Cu statut de gazda. De rege. Tot ce e inauntru este implicit al tau.

Asa ca poti atinge, poti intreba, poti muta lucrurile din loc. Ai voie sa-mi redecorezi sufletul, de vreme ce ai patruns aici. Poti aduce plante, poti colora lucrurile in nuantele care-ti sunt pe plac. Poti schimba locul divanului, al rafturilor cu carti, poti aduce perne de diferite culori si marimi. Ma voi ghemui in ele, insusindu-mi-le, invatandu-le culorile si textura. Le voi adulmeca, le voi mangaia, le voi adopta.

Poti sa-mi spui povesti, sa ma inveti limbi straine. Am sa ascult si sunt dornica sa invat. Voi invata din privirile tale, ele spun mult. Din gandurile tale, pe care le aud. Din gesturile tale. Din mimica ta. Din zambetele tale si din grimasele tale.

E perfect. E liniste, e calm, e cald la mine in suflet, gratie tie. Ia loc, te rog, instaleaza-te confortabil. Ti-am adus un ceai.

Si dincolo de asta, am stari stranii. Nu sunt buna de nimic. Am crezut aseara ca e ceva temporar, ca daca am sa dorm, va fi bine dimineata. Inca nu e. Nu ma pot concentra la ceea ce am de facut, si stiu exact ce se va intampla: va deveni foarte urgent, din vina mea.

Nu pot nici sa scriu. Azi e o zi mai complicata, dar e complicata de cateva zile, daca ma pot exprima asa. Si va mai fi complicata aceasta zi inca mai multe zile dupa. Numai daca n-as avea intiparite in minte cuvinte si lucruri si date!

A scrie despre faptul ca nu scrii. Ar putea fi interesant, absurd, artistic. Ar putea fi intr-un fel. Dar uite ca nu e nici macar asa, pentru ca sunt secatuita.

Am vrut sa ma supar, dar n-am putut, pentru ca oamenii aceia pareau intr-adevar senini. Habar nu aveau ce facusera rau, sau care e problema….  Raspuns, foarte relevant: “nu era cazul sa te sperii, sunt doar eu…si prietenul meu, om pasnic! Si scuze pentru tot..sigur am crezut si eu si el …ca e doar o foto de web..!”
Doar o foto de web??????? O foto de web nu conteaza?  Cum doar o foto de web? Chiar si “o foto de web”, ea apartine cuiva, e cineva in ea, e facuta de un fotograf… Am dileme serioase. A fost un soc.  Ok, nu stii ca sunt eu, dar stii sigur ca NU ESTI TU. Cum naiba? Oricum, pareau asa de senini si de departe de subiect, incat mi-am dat seama ca nu am ce sa explic, si nici pe cine sa ma supar.

Prima mea reactie a fost sa vreau sa-mi inchid contul, complet. Sa il sterg, si la revedere. Eventual sa am un cont complet anonim, fara nume, date de identificare, fotografii. Sunt la fel de interesanta si anonima. Ca am aceeasi minte. Insa n-am vrut sa reactionez impulsiv. Am spus ca ma gandesc. Si de atunci ma tot gandesc. Nu stiu inca ce voi face si nici cand. Mi-am restrictionat absolut toate pozele, in acea seara, pierzand peste o ora (caci erau multe, eu fiind un om indragostit de imagine), si nu mai am nici poza de profil. Si n-am sa mai am, cel putin un timp. Nu pentru ca am dorinte de anonimat, nu pentru ca ma deranjeaza ca oamenii sa faca legatura dintre mine (numele), si dintre mine (un chip, niste trasaturi), pentru ca, oricum, sunt o persoana cu activitate publica (am moderat multe conferinte de afaceri, sunt in fotografii in presa din tara, etc), ci pentru ca ma deranjeaza ce s-a intamplat, si ma sperie, intr-un fel.

Bine, dincolo de incidentul acesta, suparator dar nu grav, problema este ca  oamenii nici nu realizau ce au facut rau. E o “foto de web”. Ca si cand tot ce gasim online este al nostru, al tuturor, bun comun. NU, nu este al nostru, nu este al tuturor. Cu precadere fotografiile. Si un deget daca ar fi fost, era degetul MEU. Trebuia sa-mi ramana mie.
Nu intelesesem oricum de unde pana unde a gasit el (care nu era si nu a fost niciodata in lista mea), acea poza. Ea spune ca a pus pe FB postarea mea de pe blog (acea poza figura in doua locuri: in profilul meu de FB, si ca ilustratie a unei postari pe blog, Esarfa), pentru ca-i placuse, el a intrat acolo, i-a placut si lui si… a salvat poza. Dar, pentru Dumnezeu, cand salvezi poze de pe un blog nu te intrebi daca nu e posesoarea blogului in poza? Si in ce scop salvezi poze de pe un blog?????? Ce sa faci cu ele? Cand habar nu ai cine scrie in spatele pseudonimului….

Pe blog, eu folosesc fie pozele mele (ALE MELE, facute de mine sau cu mine), sau poze de pe un site-banca de imagini, unde ele sunt libere de drepturi. Si asa mi se pare si firesc. Am fost jurnalista ani de zile, n-as concepe sa fur ceva. Pentru ca da, asta se cheama furt, la lua ceva si a refolosi, in alte scopuri…

Ei bine, eu, cea mai vajnica aparatoare a retelelor sociale, brusc, m-am gandit sa abandonez tot. Inca ma mai gandesc ce sa fac. Cel mai probabil, am sa inchid contul, si voi fi complet anonima, si inca si mai probabil, voi fi anoniM. Si nu, nu pot sa o iau ca pe un compliment, cum mi s-a sugerat. “I-a placut, si de aceea.” Nu exista, nu concep, acesta nu este un argument…. Sunt inca uluita.

ps. ca sa nu mai vorbim de faptul ca reactia mea, oricum ar fi fost aceasta, dar a fost dubla, caci fata de rochia care era in fotografie, am o afectiune cel putin dubla, sunt atasata sentimental de ea. Era rochia verde. Si da, decolteul meu.

Reset.

ah, da? m-ai recunoscut instant? inseamna ca pozele mele sunt realiste )))

Asta spune cam tot. Si ca ma saluta oamenii, si ca pozele mele sunt ca mine Logic, doh.
Si inca o data zic ce am spus in acea postare: daca nu te saluta oamenii, problema e la tine, nu la Facebook si nici la ei.

La Pepeni Day, dincolo de bucuria de a revedea prieteni dragi si de a cunoaste oameni noi si interesanti, m-am trezit captand atentia oamenilor abia intalniti si starnindu-le rasetele prin felul haios si concis in care am rezumat unele interactiuni de pe Facebook. Asa ca, daca am facut-o in real, vorbind despre virtual, cred ca merita si virtualul sa stie despre el insusi

Spuneam ca desi sunt fan inconditional al FB, de obicei, are si micile lui neajunsuri. Unul din neajunsuri este ca oameni care nu te cunosc deloc, nu te-au vazut in viata lor, si uneori te au in lista de nici 5 minute (sau de nici 5 zile), vin si-si dau cu parerea despre tine insuti, despre propriile tale statusuri despre tine si cum esti, contrazicandu-te. Culmea e ca unii sunt atat de vehementi in acest dialog incat oameni care te stiu din lumea reala se gandesc ca acea persoana care isi da cu parerea asa de fara drept de apel probabil te stie de mai mult timp (poate din copilarie chiar ). Cand colo, este vorba despre oameni care chiar nu te cunosc. In decursul timpului am avut nenumarate intamplari de acest fel. N-am reactionat la toate la fel. La unele reactionez mai umoristic, la altele reactionez mai dur, la unele zambesc, la altele ma incrunt, altele ma indispun de-a dreptul. In unele momente sunt mai relaxata, in altele, sunt, ca orice om, obosita sau nervoasa.

Sunt absolut fanul discutiilor de idei si schimbului de argumente, chiar si cu necunoscuti, nu intelegeti gresit. Dar NU cu subiectul “propria mea persoana”, atunci cand interlocutorii NU ma cunosc. Si eu am in lista oameni pe care nu-i cunosc (acum rari, in lista trecuta mult mai multi, pana sa-mi transform profilul personal in pagina, caci efectiv nu se mai putea. Voi scrie si despre asta, dar alta data). Intru in discutii cu ei. Dar sunt discutii despre idei, despre politica, despre filosofie, despre viata in general. Nu indraznesc sa ma duc la Gica si sa-i comentez un status personal despre el insusi, pentru faptul ca am decenta de a-mi da seama ca NU, nu-l cunosc pe Gica si nu e corect sa-mi dau cu parerea aiurea, in necunostinta de cauza.

Aseara mi s-a intamplat ceva similar. Nu era de 2 minute in lista mea si comenta chestii personale ca si cand ma stia de o viata. Am spus: “As prefera ca, macar pentru inceput, cat nu ne cunoastem, sa te abtii de la comentarii despre persoana mea. Nu de alta dar NU NE CUNOASTEM.”  In acelasi timp resimt un disconfort teribil sa trebuiasca sa pun problema asa, dar nu se mai poate. Poate sunt perceputa ca orgolioasa, rece, distanta, dar efectiv, nu mi se pare corecta abordarea asta. Nu vreau sa sune nicicum, pur si simplu este ca in real. Atunci cand abia intalnesti un om, dai mana cu el, iti rostesti numele, il asculti pe al lui. Si nu-ti dai cu parerea despre el, pana nu incepi sa vezi despre ce e vorba, pe parcurs, pana nu tatonezi, pana nu petreci ceva timp langa acea persoana. Nu stiu de ce oamenii cred ca in virtual ne putem permite mai mult sau mai repede decat in real… Gresit. Nu. Mi-ai intrat acum in lista, dar nu ne tragem de sireturi imediat.  A intra in lista cuiva e echivalent cu a da mana si a-ti rosti numele. ATAT. Cheile de acces se obtin pe parcurs, mult mai tarziu, poate chiar niciodata. Nici macar nu e garantat ca vei ajunge vreodata in posesia acestor chei, ca vei ajunge vreun apropiat al persoanei, respectiv sa ajungi sa fii in masura de a-ti da cu parerea despre acea persoana.
Eu am in lista in principal oameni care ma cunosc. Si cand apare cineva care isi da cu parerea asa, fara clipire despre mine, cei care ma cunosc cred ca acela ma cunoaste si mai bine. Ori, e fals. Si n-am de ce sa mentin pareri false in jurul meu, plus ca scopul meu pe Facebook nu e sa pierd timp explicand unor necunoscuti ca e absurd sa ma contrazica atunci cand vorbesc despre mine insami, mai ales ca ei nu ma cunosc DELOC.

La o mie de ani de cand internetul a intrat in viata noastra, credeam ca netiquette e oarecum stiuta, mai ales ca tine mult de respect si de bun simt, aceleasi notiuni ca in real. NU, in online distantele NU SUNT MAI MICI decat in offline. Nu sunt mai dispusa sa ma dau in barci cu necunoscuti decat as face-o daca m-ar fluiera pe strada.

Ca sa rezumam: eu sunt o indragostita de comunicare, pasionata de discutii si de schimburi de argumente, de interactiuni de idei. Comunicare imi curge prin vene, nu sange. De aceea mi-am ales si meseria, de aceea folosesc orice mijloc de comunicare cu mare drag. Foarte des mi s-a intamplat de 12 ani de cand sunt pe internet, sa intru in discutii cu necunoscuti, si ma pasioneaza (de cand ma stiu) o discutie inteligenta, cu argumente si explicatii. Chiar si argumente contradictorii. Caci din acele discutii se pot naste idei interesante.
Am intrat insa in discutii in care simteam ca am ce sa aduc ca plus valoare, sau ca imi pot da cu parerea. Astazi, fac la fel. Insa mi se pare de bun simt sa vorbesti atunci cand te bazezi pe ceva. Si profesional, am facut la fel. Incercam sa nu-mi dau niciodata cu parerea despre lucruri despre care nu am habar. Sa ma documentez, nu sa ma trezesc vorbind.
De-a lungul timpului am vorbit despre politica, istorie, religie, viata, comportamente. Am deschis sau intretinut discutii lungi, care au durat ore, zile sau chiar saptamani.
Ce nu pot insa intelege, in ruptul capului, este cand oamenii care nu-i cunosc pe alti oameni in real, vin si isi exprima pareri foarte ferme si transante, exact atunci cand cineva scrie ceva despre el insusi. Pana la proba contrarie, fiecare stie mai bine cum stau lucrurile despre el insusi. Si daca e sa fie contrazis, macar sa fie contrazis de cei care il cunosc, cu care a petrecut ceva timp impreuna. Macar catva timp. Nu de catre niste straini care chiar nu-l stiu.
Iar nonsalanta si fermitatea cu care acei straini contrazic, ii face (culmea!), pe altii sa creada ca acei oameni se bazeaza pe ceva, fiind atat de transanti. Mie mi s-a intamplat ca prietenii mei cei mai buni sau chiar propria mea familie sa creada despre X sau Y ca e prietena mea cea mai buna, numai dupa inversunarea cu care ma contrazicea cand eu vorbeam despre mine insami. Si cand colo? Era un strain.
Culmea e ca aceeasi oameni nu-si dau neaparat cu parerea despre idei generale, sau politica, sau altceva, ci numai despre lucrurile pe care oamenii le spun despre ei insisi, si despre care de obicei, nu au habar. Atunci apar, ca din senin, si intra in contradictie.

Ca sa ajung la ce vroiam sa anunt: institui la mine o regula de bun simt. Sunt o mare amatoare de discutii, de jocuri de cuvinte, de schimburi de idei, imi place mult feed back-ul oamenilor la postarile mele, si imi place sa discut postarile celorlalti, sunt dornica sa invat, imi place sa fiu “inspirationala” (cum mi-au spus unii ca as fi). Insa in momentul cand scriu ceva despre propria mea persoana, nu ma contrazice, te rog, decat daca ma cunosti in real. Daca nu, abtine-te. Daca nu te abtii, este profilul meu, si nu vei face parte din el prea mult timp.
Discutiile sunt posibile, evident, si chiar de dorit, chiar si la statusurile “eu despre mine”, si-mi fac intotdeauna mare placere reactiile celorlalti. Altfel nu as scrie online. As scrie in alta parte. Sau le-as pastra pentru mine. Deci le scriu pentru ca imi doresc discutii. Dar daca nu ma cunosti, incearca sa “ma mirosi” sau sa ma intelegi, inainte de a face afirmatii despre mine, in contradictoriu cu propriile mele pareri despre mine insami.
Cum ar veni, eu institui cenzura () daca autocenzura nu functioneaza decat defectuos sau pe alocuri la unii.

Inchei cu un exemplu relevant de interactiune foarte gresita. Primesc un mesaj de la cineva pe care nu-l am in lista, si ale carui informatii vizibile sunt extrem de sumare. Din seria: s-a cam democratizat internetul, si e pacat.

Cineva 11 octobre, à 19:33 Daca ai putea sa te rezumi intr-un cuvant, ce cuvant ai alege ?

Mirandolina 11 octobre, à 19:35  De ce ti-as raspunde la intrebare? Politicos este sa spui buna seara si sa te prezinti. Nu stiu cu cine vorbesc, si nici de ce as vorbi…Astept, si poate reluam conversatia, sub alte auspicii, daca mai e cazul.

Cineva 11 octobre, à 19:49 De ce NU mi-ai raspunde ? De ce nu mi-ai vorbi?Dificultati de comunicare nu cred ca ai si apoi,unul dintre citatele tale preferate spune:”A comunica inseamna a pune in comun, iar a pune in comun este actul care ne constituie.” Mi s-a parut interesant profilul tau si am fost spontan. Nu ai uitat senzatia, sper. De ce ti-ai impune niste “reguli de acces” cand esti intr-un spatiu virtual?

Mirandolina 11 octobre, à 20:49.  Spatiul, real ca si virtual, nu exclude politetea. M-a invatat mama sa nu vorbesc cu necunoscuti. NU insista. Daca nu te prezinti, n-ai nicio sansa sa primesti vreun raspuns.

Revin. Retineti asta: in virtual, ca si in real, se aplica regulile de politete. Am mai scris despre asta, in februarie, aici.

Iar indragostirea poate sa se dezvolte frumos, sa creasca transformandu-se pe nesimtite intr-o dragoste. Nu vorbesc din carti, imi mai amintesc si eu cate ceva din viata mea ) Asta pentru sceptici, care nu cred ca asa ceva exista, si pentru acritii de viata, care, netrecand prin indragostire, sau netraind asta in prezent, nu pot privi cu simpatie si ochi buni. Nu prea-i inteleg, dar asta e alt subiect. Eu am o admiratie deosebita pentru oamenii indragostiti, si un respect anume. Imi place sa-i vad. Aerul dintre ei vibreaza, suflul e fierbinte, iar ei parca plutesc Pot sa-mi dau seama cum sunt si eu, vazuta din exterior De unde si expresia “in al noualea cer”. Pai cine sa mai poata atinge pamantul?

Unde mai pui ca, enervata de stupiditatea acestui slogan, am cautat de unde vine. Ei bine, inainte sa lanseze produsul, au facut teste (nimic neobisnuit).
Din 120 de femei care au testat produsul, 120 de potentiale cliente care l-au primit spre test, si 9 din 10 au raspuns la chestionarul ulterior de evaluare al produsului cu “Da“, la intrebarea “v-ati schimba actuala lotiune pe care o folositi cu Fa Nutriskin?“. Ei, si un destept a tras concluzia ca uite ce slogan bun, ce sa mai platim un alt slogan, lasa ca uite, merge.
Transa de 120 e extrem de mica, deci oricum acea proportie de 9 din 10 e irelevanta, iar conditionalul face fraza complet stupida.

Fa si-ar schimba poate ideea campaniilor.
Si ar invata poate, ca in slogan, conditionalul este cam delicat de folosit.

Strigat doi: mi-e clar si cu publicul, ce doreste. Iata ce stiri au citit romanii cel mai mult in ultimele 24 de ore, pe site-ul unei televiziuni, in ordine descrescatoare a numarului de accesari: “Fetita cu nas de clovn” (locul 1), “Viol filmat in Rusia” si “Nu e cu nasa”, referitor la divortul familiei Tariceanu. Acestea sunt optiunile publicului…. Trist, foarte, foarte, foarte trist. Iar televiziunea respectiva, anuntand asta, nu face decat sa provoace din nou afluenta inspre stirile respective, incurajand accesarea lor.
Acum, ce sa spun, nu fac pe ipocrita care nu intelege fenomenul, nu ma inrosesc si nu spun din varful buzelor, “vai, nu se poate”. Da, sunt mai catolica decat papa (mi se spune des asta), dar in cazul acesta, nu-s.  Stiu perfect, este criza, toata lumea trebuie sa traiasca, deci stirile de acest gen s-au infiltrat si in programele si pe site-urile televiziunilor “de stiri”, rontaind din cota de piata si din domeniul televiziunilor-circ. “Si daca lumea cere, de ce sa nu le dam”, probabil ca asa judeca cei care au caderea de a stabili ierarhia informatiilor. Asta inseamna, insa, sa nu-ti pui niciun fel de alte intrebari… Pe de alta parte, presa isi asuma din ce in ce mai putin rolul sau educativ. Caci da, presa ar trebui sa aiba si un rol educativ in societate. Sa te marginesti sa dai cuiva doar ce cere, inseamna sa abdici de la rolul tau de modelare a publicului, iar lucrurile nu pot merge decat in jos. Din ce in ce mai jos.
Societatea este ca un copil needucat si neformat: el vrea multe; poate vrea sa fumeze, sa bea, la 5 ani. Parintii insa, trebuie sa-l ghideze. Asa cum unui copil, in calitate de parinte, nu-i dai orice doreste oricand doreste,  la fel si societatii, nu este in regula sa-i dai ce doreste cand doreste si numai asta. Caz in care societatea respectiva ajunge in scurt timp ce ar ajunge si un copil crescut in acel fel (fara interzisuri, furnizandu-i-se tot ce isi doreste, fara explicatii si fara cea mai mica dorinta de a-l ghida). Oare presa are curaj sa se confrunte cu telespectatorii ei fata in fata? Nu, nu pe forumuri cu moderare, nu, nu in posta redactiei mimata, nu, nu in interactiuni aranjate. Uite, de pilda in Franta (da, stiu, iar Franta!, dar mi-e exemplul cel mai la indemana, caci il cunosc in mod nesuperficial), un canal de televiziune are o emisiune sambata la pranz (pe o transa orara foarte vizionata), in care da cuvantul telespectatorilor, care critica alegerile editoriale, sau le lauda (mai rar lauda, caci de obicei lumea suna sa se planga, ca peste tot in lume). Iar un jurnalist, numit “mediator”, explica aceste alegeri editoriale, la nevoie acceptand ca da, n-au fost fericite… Iar din asta jurnalistii invata zilnic. De la public.

Nu, nu fac pe lupul moralist, si nu spun ca presa din alte tari e perfecta. Nicaieri nu exista presa complet morala, perfecta, sistem ideal. E utopic. Dar hai sa nu abdicam chiar de la toate principiile. Hai sa avem bariere, limite, norme, principii. Hai sa avem decenta. Hei, alo, mai stie cineva ce inseamna decenta? Iar asta nu se poate face decat cu oameni cu o anumita structura.

Iar structura aceasta implica si baze solide. Dincolo de hecatomba tonelor de facultati private din cele mai diverse domenii, s-a gasit si Intact Media Academy sa afirme ca in schimbul a 1500 de euro, in trei luni, “te face” jurnalist. In primul si-n primul rand, jurnalist nu te face o scoala. Jurnalist te nasti sau nu. Jurnalist e o stare de spirit, nu o meserie. In scoli asimilezi niste tehnici, niste cunostinte de baza, niste principii. Dar jurnalist ori esti ori nu esti, ai asta in sange sau NU AI. Flerul, nasul, simtitul informatiei, dorinta de a afla, cheful de a chestiona, le ai inascute sau nu le poti lua de nicaieri. Dar, sa fim seriosi… Trei luni, 1500 de euro si iata, esti jurnalist? Mare gogomanie. Si ce valoreaza “diploma” aceea? Eu zic ca nimic. Inca o data, sa ne intelegem, nu afirm ca sistemul din alte tari e perfect, nu s-a inventat inca tara perfecta, ca daca s-ar fi inventat, deja eram in avion cu destinatia Perfectia, insa un exemplu bun si serios e sistemul francez. Nu exista universitati de jurnalism ca ciupercile dupa ploaie. Exista OPT scoli de jurnalism mari si late pentru o tara de 60 de milioane de locuitori. Ar putea sa existe si 80, insa tot degeaba. Caci cele opt scoli existente sunt “recunoscute de profesie”. Asta e cea mai inalta garantie. Recunoscute de profesie inseamna ca jurnalistii care ies din aceste scoli sunt angajati oriunde in Franta, in orice fel de presa, caci TOATA presa din Franta (toti patronii de presa, de oricare fel) recunosc profesionalismul acestor scoli. Am facut una din ele. Intr-adevar, continea enorm de multa practica (50%). Dar nu dura 3 luni, nu-si bate nimeni joc de tine sa te faca sa crezi ca “iesi” jurnalist in 3 luni.

Si o alta intrebare: nu vi se pare mai mult un mecanism de facut bani pe banda rulanta mai degraba decat altceva? De ce sa scoti jurnalisti pe banda rulanta intr-o tara unde presa e intr-o pasa ciudata, intr-o tara in care sunt dificultati in acest domeniu? Unde sa fie absorbiti acei jurnalisti, presupunand prin absurd ca ei sunt jurnalisti si calificati dupa trei luni? De fapt ce faci? pregatesti someri? A réfléchir.

ps. Urmeaza Mihaela, Mihaela, (da, da, doua), A, Cristina, Manuela, Andreea (alta), Petre, George, Radu… plus restul. Si iar…
Si… Mi-e dor, foarte dor, de V.

Kitsch-ul si amestecatura de toate felurile din bazaruri uniformizeaza aceste “manifestari umane”. Nu mai e o mare diferenta intre stradutele dintr-un oras medieval (unde municipalitatea a dat permisiunea pentru bazar), si faleza dintr-un statiune pe malul marii, din oricare tara. Un alt mod de a “exprima” globalizarea cu tot ce are ea mai trist si mai jos ca nivel. Iar dincolo de sclipiciurile ieftine, paietele de prost gust, deci dincolo de aceste lucruri indoielnice, in plus, aceste bazaruri uniformizeaza si anihileaza diferentele regionale, particularitatile locale care sunt, de fapt, bogatia fiecarui loc in parte. Bazarurile, vanzand prostii cu preturi de nimic, rivalizeaza non-concurential cu artizanii locali, care trec astfel, in spate, si pierd, caci, (nu-i asa?) productia lor nu e o productie de serie, plus ca e manuala, si evident nu poate tine piept preturilor unor plastice scoase in milioane de exemplare din uzinele chinezesti.

La toate astea reflectam saptamana trecuta, plimbandu-ma prin Nessebar, zona “vechiul oras”. Nu, nu mi-a placut. Pentru ca, atatea stradute pitoresti, biserici vechi, in mijlocul marii, care ar fi putut fi o incantare si un deliciu, sunt, de fapt, suportul pentru INCA UN ALT bazar, egal cu toate celelalte bazaruri de oriunde de aiurea, unde gasesti, ingramadite, fake-uri de genti, ochelari de soare, pantofi de sport, camasi, unde gasesti aceleasi esarfe chinezesti, aceleasi plastice colorate ca peste tot. Urasc bazarurile, in tot ce au in ele de superficial si neautentic, de circ si manele.  Sufocau pur si simplu acel loc, in loc sa-l lase sa respire frumos si firesc.

Si nu-i pot intelege nici pe oamenii care cumpara fake-uri, ca tot veni vorba. Clientii acestori imitatii, de ce? Pentru ce? In ce scop? La ce le foloseste? Cui ii face bine? Te simti fericit sa arborezi diverse marci, cand stii ca produsul nu este cel adevarat? Pe cine pacalesti? Nici pe tine, pentru ca stii de unde si cum l-ai cumparat, si nici pe apropiatii tai. Cineva care are un nivel mediu de viata e putin probabil sa poata sa aiba haine, pantofi, ochelari de soare, genti care teoretic ar valora sute sau mii de euro…. Asa ca, pentru ce sa cumperi un fals? E chiar ridicol. Sa te duci sa muncesti la fabrica, in schimbul de noapte, cu tricou Puma? Cine crede? Si pentru ce? Nu e mai onest si sanatos un tricou X, frumos si cinstit, decat o porcarie care imita Adidas, sau orice? Nu pot intelege. In ruptul capului.

Ador, insa, adevaratele bazaruri. As putea sa petrec zile intregi in bazarul de mirodenii din Istanbul. Acela, de mirodenii, este o adevarata desfatare a simturilor. O explozie de culori si mirosuri, o armonie si o incantare.  Un deliciu al simturilor, mirosul, vazul, auzul, o minunatie. As putea sa scriu poeme intregi despre incantarea de a traversa acest bazar.

Nu-l inteleg, si nu l-am inteles niciodata pe un prieten al meu care locuieste la New York de ceva timp. Imi spunea ca ii lipseste “balcanismul”, prin acest termen intelegand si aceasta notiune de “bazar”. Nu pricep… e fix ce nu mi-ar lipsi niciodata. Ce inseamna idealizarea de departe… ca sa vezi.

Am intalnit pe cineva care scria ca mine (chiar, amuzant, atat de asemanator scriam incat tertele persoane ne confundau, caci pe vremuri eram prezenti online cu pseudonime, iar noi, oricum, nici nu ne mentineam unul si acelasi nickname, inventam pseudonime cum inventam texte si comparatii, pe banda rulanta).
Dar pe cineva cu abilitatea asta de a crea imagini din cuvinte, asa cum o ai tu, nu am intalnit. Si mai ales, unde ma regasesc perfect in tine, este ca am avut ocazia sa citesc cate ceva si-mi dau seama ca in locuri complet diferite, moment diferite, contexte diferite, iti rasar in minte fix aceleasi imagini si metafore ca si mie. Nu e straniu? Comuniune de spirit. Ca un orgasm savarsit intre doua minti, simultan, peste orice obstacole. Mult mai intens decat orgasmele fizice, {nu-s de neglijat nici ele, ce-i drept, explozii}. Cred ca mai intens de atat nu poate sa existe.
Geamanul meu spiritual, asa-i ca vibreaza aerul in jurul tau? Vibreaza. “E 19.10, si ma gandeam ca n-ai venit inca… “, spuneai. “Verificam, adica”, traduc eu. Momente, lucruri, aparent neimportante, in realitate esentiale.  Poate ca in acel moment, la cald, nu am “vazut” intotdeauna. Dar e stiut. Esenta e aici.

Dar n-am fost intotdeauna asa. Cum spunea foarte bine Philippe, permisul de conducere este “un permis”, asa cum numele sau il indica, adica iti da dreptul de a conduce. Ai voie sa te sui la volan si sa conduci masina, atat. De invatat, inveti mult mai tarziu, pe parcurs, iar unii niciodata, pentru ca dincolo de ceea ce se invata, exista unii care simt si altii care nu simt, implicit nu vor conduce niciodata ca cei care poseda acel instinct. Eu mi-am luat permisul la Bucuresti, conducand o Dacie 1300 (oh, da!) la scoala auto Ilioara (desi déjà existau alte scoli, private… dar ma rog, aveam incredere in “traditie”).
Pentru ca mi-am luat permisul la Bucuresti, nu eram inhibata de marile orase, de strazi largi, de aglomeratie, de intersectii, de tramvaie, de oameni, de troleibuze, masini, treceri de pietoni, pasaje si altele. Insa ma speria foarte rau condusul pe drumuri exterioare, mai ales pe drumuri asa cum noi nu avem, respectiv autostrazi. Pe principiul “nu-i da omului ce poate duce”,  imediat dupa ce mi-am luat permisul (eram studenta la jurnalism la Bordeaux), am nimerit intr-un stagiu de doua luni (la ei chiar se face treaba in stagii, am sa scriu si despre asta odata, adica tii de-adevaratelea locul unui jurnalist plecat in concediu, cu toate sarcinile sale- si esti platit cu salariul sau) pe Coasta de Azur, la sediul unui ziar foarte important. Locuiam in cele doua luni  din acea vara, la La Garde, in campusul universitar, unde, pe timp de vara, inchiriau garsonierele. Toate bune si frumoase, numai ca aveam de parcurs 16 km dus, 16 km intors, zilnic. Si ce kilometri! Si de drum national, si de autostrada, si cu tot felul de “primejdii”, o intreaga aventura pentru o oraseanca proaspata proprietara de permis. Ca si cum viata mea in sine nu era o aventura intreaga, plecata la 18 ani din casa parinteasca, singura, intr-o tara straina, in 1991, cand occidentalii oricum pareau niste extaterestri. La ziar, seara terminam tarziu, ma intorceam noaptea. Alta dificultate, condusul pe intuneric. A trebuit sa conduc zilnic, n-aveam de ales, altfel nu puteam munci. Nu va spun cum plecam. Ma spalam, ma imbracam si porneam. Aveam palmele transpirate de emotie cateodata, imi tremurau genunchii uneori, speriata de lucruri care se petreceau in trafic, dar nu ma lasam, trebuia absolut sa ajung la timp, si sa arat calma, surazatoare, gata de o zi de munca, glumeata si prietenoasa cu colegii, buna profesional, la inaltime. Pai mie cateodata mi se darama lumea pe drum, intr-un moment, si se recladea la loc, atunci cand aveam reactiile potrivite si ieseam spontan din problema de trafic.

Hehe, si autostrazile! Pai acelea sunt autostrazi, nu glume.  A mea era A57, de la Marseille la Nice. Nu umbla nimeni, nici calare nici pe jos pe banda de oprire de urgenta, e complet interzis, iei o amenda de nu te vezi. Nu cum observ eu in Romania si chiar si Bulgaria (lume estica neinvatata cu ideea de autostrada), care mai fac ei un mic popas pe banda aia, mai respira, mai fumeaza, mai una, mai alta. In lumea civilizata, banda aia, asa cum numele sau o indica, este fix pentru URGENTA. Nu te opresti acolo decat daca chiar nu ai incotro.  Pentru fumat, admirat peisajul, facut pipi (alt obicei est European), exista les aires de repos,  respectiv spatiile de servicii. Ma rog, sa revenim. Deci  autostrazile… pai aveam o bucata de autostrada pe care mergeam ca sa ajung la redactie. Ma inghetau autostrazile, mi se pareau monstruoase, imense, demoni de beton si metal, cu mii de masini care merg cu viteze ametitoare . Ma intimidau autostrazile,  ma simteam neputincioasa cateodata… Acolo n-ai ce sa cauti pe autostrada cu mai putin de 80 la ora, iei amenda, sau ai motiv tehnic serios ca sa mergi asa. Asa incat, trebuia sa merg cu cel putin 80, pe langa masini care se miscau cu 130-150… La inceput, nu ma simteam in stare, uneori 80 era o viteza care mi se parea mare, si nu mi-o asumam. Atunci o luam pe drumul national alternativ in loc sa folosesc bucata de autostrada care mi-ar fi scurtat traseul…  N-ai fi zis ca ulterior tot eu eram aceea care mergeam constant  (ani intregi) cu 200 km/ora, pe sistemul “ce-ai fost si ce-ai ajuns”, in sensul bun

Si uite asa, conducand zilnic, dar zilnic, de cand am permisul, nu numai ca am invatat sa conduc, dar mi-am si descoperit placerea intensa de a o face, abilitatile senzoriale pe care le am. La 25 de ani, cand am venit singura ca fata cu o ditamai masina traversand Europa (3000 de km), toata lumea se mira, si francezi si romani… Iar cand am ajuns la mama, la Bucuresti, i-am spus, cu ochii sticlind: “mama, mi-am ratat vocatia. Sofer de tir trebuia sa ma fac.” Imi placuse enorm, era primul meu traseu singura, 3000 km. Mama, cu ochii mari, rotunzi ca in desene animate: “Du-te si culca-te, spui prostii.”
Apoi a fost deșertul, (București Dakar la volan) si drumul acela,  nu numai lung dar si dificil, o adevarata provocare nu numai din punct de vedere al condusului, ci si al experientelor extreme (umane si de conditii).

La toate astea ma gandeam azi, la un moment dat, conducand spre aici, unde sunt acum… Suna telefonul, mama.  Eu, pe serpentine in Balcani, destinzandu-ma prin condus, raspund. Imi spune ca sotul ei a avut un accident rutier venind de la Constanta. Mi-a stat, evident, inima in loc. E bine, ma rog, cat de bine poti fi dupa un accident.  Recunosc, asta m-a intors pe dos. Si nu-s acolo, nu-s langa ei.  El venea spre Bucuresti nu am inteles prea bine cum, masina vine, ea, pe platforma.

Sunt oarecum bulversata, recunosc. Sper ca maine sa fie senin, si ca ai mei sa se descurce fara mine acolo.

Beau ceva si incerc sa ma destind… Iar aici, parca au stiut ca vin… e numai muzica franceza de cand m-am asezat la masa si de cand scriu… ca o celebrare. Nu zic ca eram vedeta déjà inainte sa apar, ca am tot discutat, asa incat m-au primit razand si exclamandu-mi prenumele!
Oricum, ca de obicei in tara asta, toata lumea mi se adreseaza in bulgareste sau ruseste, daca sunt singura.  Mai putin astia, ca stiau de unde vin.
Nici nu ma pot supara…. In fata mea, la terasa, e o fetita rusoaica, cu parintii. Blonda, breton, 2 codite. Semanam al naibii, ce as putea sa am de obiectat? Candva o sa conduca si ea ca Starsky & Hutch, si o sa colinde lumea, sper, pentru ea
Acum maica-sa țipa la ea: Pașol!  A mea nu tipa… Lasa ca se face fetita mare

El a fost preluat si intr-o postare de blog, de Nuta, am zis si acolo din prima ce gandesc, pentru ca am luat foc instantaneu, evident, (hihi), da’ cand il vad, acum, a doua zi, proliferand, tin sa va spun ceva, dragii mei, si luati aminte!

Eu cred ca FB-ul se mai uita si la om, ca sa zic asa ) Daca esti ipocrit, strangi ipocriti in jur. Mai cred si ca lista pe care o avem ne seamana
Acum, lasand gluma la o parte,  sa luam pe rand toate lucrurile “incriminate”.
Cred ca in virtual, ca si in real, nu poti purta masca {a caracterului, nu a identitatii} prea mult timp, chiar daca iti doresti sa o porti. Chiar dorind sa pari altcineva, altceva decat esti, nu poti sustine “impostura” pe termen lung. Pur si simplu.
Vorba romaneasca “minciuna are picioare scurte” e adevarata. Vrei-nu vrei, faci greseli, vrei-nu vrei, te demasti. Vrei-nu vrei, apari in toata “splendoarea sufletului tau”.  Esti javra, pai lumea-si va da seama ca esti, mai devreme sau mai tarziu. Ca n-ai cum sa pozezi in inger pe termen lung. E obositor rau rolul de inger cand esti mancat de invidie si rautate pana-n maduva oaselor.
Cine pozeaza in regina Angliei cu viata perfecta si gazon tuns la milimetru, va cadea de pe “tron” si-si va sparge capul mai devreme sau mai tarziu. N-am niciun dubiu, si intotdeauna s-a intamplat asa.

Dusmanii iti viziteaza cel mai des profilul? Dusmanii? Nu. Poate chiar cei pe care eu ii numesc “urmaritorii tacuti“, si care sunt favorabili si fideli….

Prietenii nu blocheaza. Daca blocheaza, nu sunt si n-au fost prieteni. Simplu. Asta e, ce-i greu?

Fostele iubiri? Sa ma elimine? Suna cel putin SF. Eu sunt prietena cu ei in real, asisderea e si-n virtual. Si cand zic prietena, asta inseamna PRIETENA, nu in sensul de friend pe FB. Radem, glumim, ne sfatuim, ne ajutam, ne spunem tot ce ne apasa… ne insotim la greu. Asta depinde de om, de structura sa si de constructia sa profunda. Stii sau nu stii sa mentii relatiile. Nu e ceva ce se invata pe internet. Si daca nu ai abilitatea asta, atunci nu te plange, nici nu suntem obligati sa ramanem prieteni cu fostele iubiri, e o intreaga arta, care nu-i la indemana oricui.  Unii traiesc insa foarte bine si fara asta

Nu-s ipocrita in real, asa ca nu pot fi in virtual. Ti le trantesc verde in fata, crude, chiar. In virtual, ca si in real, se “citeste” imediat starea mea de spirit. Ca sunt nervoasa, suparata, obosita, sau dimpotriva, bucuroasa, fericita, extaziata. Toti cei din lista mea pot depune marturie pentru asta Nu sunt ca cei descrisi in frazele citate la inceput, si n-am sa fiu niciodata asa. Si nu cultiv in jurul meu oameni care sunt ipocriti, falsi, ascunsi. Mi-e sila de ei. In momentul in care realizez ca cineva e asa, il evit, il elimin, il sterg din viata mea, il ignor, il UIT.
Si cred cu toata forta in valorile: loialitate, sinceritate, adevar, onoare. In virtual ca si in real.

Despre chat si mesajele private, hehehe, ca sa aiba cineva acces la discutii private cu mine, trebuie mult, chiar mult. Si nici nu ajunge toata lumea acolo. Putini sunt alesii. Asa ca la mine, FB-ul se petrece frumos, pe fata Si stiti toti asta…. Putini sunt cei care pot ridica mana sus ca vorbim in vreo mesagerie privata, de orice fel ar fi ea. Si-n general, guess what, aceia sunt prieteni mei din real.

Oh, si mi-am amintit, sa completez. Nu odata, ci de foarte multe ori am fost recunoscuta pe strada de oameni din lista mea de FB. Au venit catre mine si nu numai ca m-au salutat, dar am vorbit, iar cu unii am prelungit la o cafea… Asta inseamna ca pozele-mi seamana, si ca lumea din lista mea ma saluta Mai inseamna si ca oamenii considera ca sunt un om bun, interesant si demn de a fi salutat.
Asa ca daca nu te saluta lumea, nu te plange, gandeste-te “ia, oare de ce?”  N-o fi niciun motiv? Nu vezi, nu? Ia mai uita-te o data. Si inca o data… Tot nu vezi? Atunci ia intreaba-te, cati prieteni ai in real? Si de cati ani iti sunt alaturi? Aaaa, nu multi? si se schimba cam des? Ei, vezi, ai gasit si singur/a…. De aia ai nevoie de net? Sa-ti faci “prieteni”, cu care sa iesi si sa faci fotografii pozand intr-o fiinta sociabila si fericita, care are o viata activa? Aha… Pana le dai la gioale si lor, sau viceversa, ei tie. [nici nu mai conteaza sensul miscarii.... oricum asa se va sfarsi: vei da sau vei lua.]
Ei, vezi? Aici e diferenta… Una dintre. Eu sunt prietenul ala de ani si zeci de ani, pe care oricine il doreste. Care sta alaturi si merge in foc pentru prietenii lui, si, ia sa vezi ce mirare, ha? … si prietenii mei ar face asta pentru mine.  Logic.

Pentru mine, FB nu-i o lume a ipocriziei. Cine e ipocrit, dispare mai devreme sau mai tarziu din preajma mea In haul indiferentei, la gunoi, unde e locul celor care n-au valori si onoare.

La mine zambetele sunt adevarate, incruntarile sunt adevarate, loialitatea e elementul de baza. Esti asa, sau n-ai ce cauta. Cat nu te ghicesc, norocul tau. Cand te ghicesc, OUT.

Ca sa revin la frazele care circula… ei bine, te anunt ca daca te plangi ca FB e lumea falsitatii, e vina ta. Selectia iti apartine. Tu te inconjori de oamenii aceia. Nu zic, nu exista padure fara uscaturi (si eu am avut – ba chiar de curand- niste experiente), insa nu PE TOTAL. Nu aceea este impresia generala, nu aceea este media, nu de falsitate. Ca daca e, te anunt ca e vina ta, a celui care te plangi. Mai lucreaza la criteriile de selectie… Probabil nici in real nu le ai prea clare…
Lumea pe care o cultivam e si o lume care ne seamana. Ea spune cate ceva despre noi, ba chiar spune multe.

M-a revoltat felul incalificabil in care o trateaza pe fata asta, in plus cu o persoana terta de fata (eu). Si m-a durut. Mi-am promis, interior, ca nu voi mai fi niciodata, dar niciodata, parte a unei relatii in care el ma chinuie, iar eu ma las chinuita. E putin spus ca situatia e teribila. Imi venea cel putin sa-l bat, si nu-s o fiinta violenta. Sau macar sa o scap pe ea. Insa ea nu poate scapa decat daca isi doreste sa scape, ceea ce nu sesizam deocamdata, in ochii ei.
Lipsa de respect si bascalia nepotrivita in public, umilirea voita, mi se par cele mai atroce perversiuni mentale. La bataie, unele femei au invatat sa nu stea, sa fuga. Dar sunt teribile si chinurile mentale. Violentele psihice nu sunt mai putin grave decat violentele fizice. Umilinta, nepasarea afisata, glumele nesarate pe seama ei, pe care le face si in prezenta altor persoane pot rani la fel de adanc.

Si eu am avut episoade in viata in care am fost in relatii din acestea… in plus, in unele aveam luciditatea de a imi da seama si de a analiza foarte just situatia. De aceea m-a durut ieri sa o vad asa, m-a durut dublu: pentru ea, si pentru ca ma recunosteam pe mine. Si sper din tot sufletul meu sa am intelepciunea sa nu mai fiu parte a unui asemenea jalnic tablou.

Evident, individul nu are nimic de oferit, nu-i da nimic (nu de chestii materiale vorbesc). Nici afectiv, nici altfel. Si nici macar n-o respecta. Nu da doi bani pe ea. Trist, teribil, absolut sinistru.

Eu sunt o femeie mai clasica (desi par atipica). De fapt sunt atipica, dar la relatiile in doi sunt clasica, imi place galanteria masculina, cum am spus mai sus. Iar respectul intre doi indivizi, de oricare sex ar fi ei, este, in opinia mea, baza interactiunii. Daca respect nu e, nimic nu e. Si nici nu se poate merge mai departe.  Vazandu-i, m-a ingrozit felul in care o calca in picioare. De ce sa faci asta? In plus, eu consider ca daca nu-l respecti pe cel de langa tine, inseamna ca nu te respecti nici tu. A umili in permanenta este o manifestare bolnava a unui dezechilibru propriu. A provoca umilirea celui cu care esti intr-o relatie si a rade de aceasta situatie nu-mi indica nimic bun despre acest om.

Ii spunea, printre hahaieli: “Fosta mea prietena a dorit putin spatiu in dulap, sa-si puna lucrurile. I-am spus ca ii voi cumpara un dulap de la Ikea, ca in al meu nu este loc. {aici, pauza teatrala, ca urma poanta, la care el dorea sa radem} Si i-am adus o cutie. Hăhăhă.” Evident ca radea numai el. Ea strangea din buze, iar eu ma intrebam cum de nu ma ridic sa plec. Doar pentru ea am ramas. Si pentru ca mama m-a educat intr-un anume fel. Mai tarziu, in discutie, a revenit la “cutie”, spunandu-i ei, razand: “Ai inteles? Acolo e dulapul tau.”

Dincolo de imaginea la propriu, aceasta cutie este o metafora. Atat are individul acesta de oferit. Atat este dispus sa dea cuiva care e in viata lui. Atentie, nu ma intelegeti gresit! Stiu ca si femeile fac greseli (unele fiind prea invazive: “iubitule, hai sa ne mutam impreuna”, “sa ne casatorim”, sa nu stiu ce, fortandu-i mana barbatului in mod nefericit). Insa aici, nu parea cazul. Pur si simplu nu o respecta. Penibil.

De ce sa ramai intr-o astfel de situatie, oare? De ce te multumesti cu putin, si, (mai rau!) de ce te lasi umilita? Ti-e teama de singuratate? Dar singuratatea e de o mie de ori mai buna decat o umilinta permanenta. Ti se pare ca nu meriti mai mult? Dar oricine merita sa primeasca respect si dragoste. Oricine merita un dram de afectiune…

Asta nu e relatie, ci anti-relatie. Iar cutia aceea este imaginea vizuala a acestei anti-relatii. Ea este metafora anti-relatiei. E ca si cand ii spune, direct: Draga mea, aici e locul tau, in aceasta cutie. Te scot cand am chef sa fac sex, sau sa rad de tine. Apoi, treci inapoi in cutie!
Umilitor si dureros.

Suna telefonul lui, in prezenta noastra, la masa. El, hahaind, ca de obicei, razand singur de glumele lui: “Ma suna femeile“. Spiritual, ce mai! Un adevarat gentleman. De luat acasa, nu alta. De pus pe rana…

Si nu ma intelegeti gresit, sunt pentru relatiile armonioase, pentru respect reciproc, independenta si libertate. Nu pentru relatii sufocante, in care il anihilezi pe celalalt si ii invadezi spatiul propriu… insa totusi, asa o relatie mi se pare teribila.
Nu cred in casatorie, ca institutie, dar cred in cuplu si cred in dragoste. Intens.

Insa mi-e clar ca nu o iubeste. Nu poti iubi si sa faci asta omului pe care il iubesti.
De ce sa ramai intr-o relatie in care nu esti iubita, nu esti respectata, esti chinuita? Vorba francezului: “Mieux vaut être seul que mal accompagné” {Mai bine sa fii singur decat nepotrivit insotit}

Dar nu despre asta vroiam sa scriu aici. G+ are serviciu de geolocalizare. Si dau eu click dimineata ca sa explorez, sa vad ce e, cum e, curioasa de orice chichita tehnica.  Booon. Si-mi afiseaza fix strada mea. Mda, foarte tare. Si ce am visat azi noapte nu-mi spune G+? Sau daca am dormit pe partea stanga sau pe partea dreapta? O sa avem senzori si-n pat….

Scenariu: dimineata, deschizi laptopul, te conectezi la Google si o voce iti recita: “Buna dimineata, astazi este 2 august 2011, afara este senin si o temperatura de 20 de grade. Noaptea trecuta ati dormit 5 ore si 22 de minute, din care 3 ore 47 pe stanga si 1 ora 35 min pe partea dreapta. Timp de 18 minute ati visat o calatorie in Tibet, timp de 21 de min v-ati visat iubitul. Nu v-ati trezit nici sa mergeti la baie, nici sa beti apa. Ati dormit dezvelita. Atentie, daca maine dormiti dezvelita din nou, veti raci. Coordonatele dvs sunt: latitudine… longitudine… Astazi, urmatoarea deplasare se va efectua la adresa… unde veti petrece…. ore. Aveti o intalnire la ora… pe strada…. Atentie, astazi trebuie sa cumparati lapte si ciocolata, ieri ati mancat-o pe ultima. Aveti o oferta la…. vedeti in dreapta, in email, in publicitatea contextuala. Sa aveti o zi buna! Observatii: stim ca mergeti cu viteza cam mare si beti cam multa cafea. Riscati sa trebuiasca sa va afisam publicitati contextuale de comenzi taxiuri, respectiv de cabinete medicale. Sa aveti succes, pana la urmatoarea conectare, in cateva ore. Ah, ca era sa uit: beti mai multa apa plata!”

Acum, dincolo de gluma, mi se pare grav. Una e sa fac eu check in cand vreau [CAND VREAU] pe foursquare, unde vreau, alta e sa-mi ia urma automat. Deci in G+ apesi un buton, iti zice pe ce strada esti, si o publica automat….Mai grav de atat e ca ei stiu unde sunt eu in orice moment. Chiar mi se pare teribil… desi  sunt pro internet, pro online si interactiune. Eu sunt cea care visez sa putem fi online fara device, sa avem o comanda mentala prin care sa fim on/off. “Go online”, si gata, esti conectat direct mental, ii dictezi ce sa scrie si unde. “Go offline” si te deconectezi. Dar desi imi doresc ca solutia asta sa devina reala, eu tin foarte mult [si] la offline, la intimitate, la privat, la notiunea de anonimat protejat si de personal. Dar, vorba unui prieten: “Unde te trezesti? vrei intimitate? ei iti dau motor de cautare gratuit, email gratuit… Platesti ceva?”

Later edit: Apropo de spionajul lor in viata noastra: ma gandeam ca, intr-un fel, sunt “obisnuita” cu asta, “de mica”. In Franta bancherul meu stia exact ce produse de finantare sa-mi propuna, cat e de probabil ca dau inapoi banii, si in ce fel. Acolo, platind aproape orice cu cardul, mai putin painea, bancile iti fac un profil psihologic relativ exact. Caci el stia cum mi-a evoluat salariul timp de sase ani,  daca sunt un temperamant cheltuitor sau un temperament econom, stia daca-mi dozez bine banii de salariu sau daca-i fac praf , stia cati bani dau pe carti si produse culturale, pe haine, pe restaurant, pe benzina, pe vacante, daca merg la Auchan, la Continent, la Mammouth sau SuperU, daca inchiriez barca, daca imi cumpar echipament sportiv sau nu, daca beau cu precadere vin rosu sau alb, de cate ori pe luna merg la cinema, cat vorbesc la telefon, daca-mi plac gadgeturile sau machiajele, daca am marci preferate si care sunt acestea… Si altele, si altele…. Dar, in continuare, eu sunt adepta ferventa a platii cu cardul, desi ofera o trasabilitate sporita a vietii mele. Si intr-o dimineata, ma voi trezi, si din laptop va iesi o voce care va spune: “Buna dimineata, astazi este… , afara este senin…“

Da, stiu, par neverosimila. Am intalnit des aceasta reactie. De neincredere in ceea ce spun, ca si cand n-am trait ce spun, ci ca si cum as recita din carti. Ei bine, nu, sunt REALA, dureros de reala cateodata. Chiar exista oameni ca mine, care au trait lucrurile pe care le spun. Si nu, nu mi-e rusine de ele, dimpotriva, ma mandresc cu intensitatile mele. Sa le ascund pentru ca sunt diferite de ale lor? Nu, nicidecum. Sunt ale mele, le-am trait, le traiesc, le asum. Si am de gand sa le mai traiesc.

Ca exemplu, am avut parte de o dragoste intensa, fuzionala. (cu sotul meu). Unii spun ca am avut noroc (o sa tratez acest subiect, separat, pentru ca merita). Eu spun ca norocul si-l mai si face fiecare cu mana lui. Desigur, daca te multumesti cu “putin, dar sigur”, putin primesti. Cat despre sigur, sigur nu-i nimic pe lumea asta, iertati-ma ca va spulber iluziile. Sigura e numai moartea )
Cand vorbesc despre perioada respectiva, oamenii privesc cu neincredere. Da, sunt neverosimila. Si totusi, eu chiar traiesc asa. Asta mai ales pentru ca nu ma limitez la mediocru, ca si nivel. Pentru ca tintesc sus. In viata mea exista zbor. Dar e la indemana oricui, cred eu. E suficient sa-ti doresti, sa nu te limitezi la nivelul mediu. Pana la urma, fiecare cu alegerile sale, eu nu judec oamenii care se limiteaza la nivelul mediu, daca lor le este bine in pielea lor cu viata lor. Tot ce doresc este sa nu ma judece pe mine, pentru ca zbor… Si zbor pentru ca nu mi-e teama sa traiesc. Pentru ca nu-mi refuz libertatea. Pentru ca nu ma multumesc cu o viata ca a majoritatii. Pentru ca nu mi-e teama sa ies de pe cararile batatorite. Da, sunt si traditionalista, atunci cand asta mi se potriveste, desigur… Dar in rest, zburd si zbor.
Si tocmai de aceea oamenii-si amintesc despre mine pentru libertatea sufletului. E trasatura mea definitorie.

Insa taxezi usor ce nu intelegi, si nu cuprinzi cu mintea, din pacate…
Unii se uita la tine ca la Discovery Channel, sau la Teleenciclopedia, cand povestesti ce ai trait sau ce traiesti. Le citesc privirile uimite in ochisorii rotunzi ca ai personajelor de desene animate japoneze. Treaca-mearga si asta. Da’ dupa aia sa te judece, asta e ceea ce nu accept. Suntem diferiti si frumosi in diversitatea noastra. Plictisitor ar fi sa fim toti unitari, uniformi, cu aceleasi dorinte, aspiratii, vieti, moduri de exprimare.
Hai sa ne respectam in diversitatea si complexitatea noastra!

Bun. Diversi oameni vin cu sfaturi, adresate celor care traiesc in acelasi mod ca mine: “Odihneste-te, invata sa spui nu, economiseste-te.” Sa ma economisesc, pentru? Ca sa ce? Ca sa imi prelungesc viata? Nici macar nu-i sigur ca mi-as prelungi-o, dar sa admitem. Sa plecam de la ideea ca da, traind mai “cuminte”, imi prelungesc viata. Si ce daca? Mi-o prelungesc cu 2 ani, sa spunem. Adica in loc sa mor la 80 de ani, mor la 82. Si? Ce folos? Treziti-va, oameni buni, viata nu este intre 80 si 82 de ani! Oricat glumesc eu ca vreau sa traiesc 500 de ani (oricum, tot cu intensitate doresc sa-i traiesc, fie ei 500 sau 1000), stiu ca sunt un om. La un moment dat, corpul imbatraneste, ca vrem sau nu vrem, fie ca spiritul ne e liber si tanar. De ce sa traiesc acei ipotetici doi ani in plus? Ca sa ma uit la altii cu jind? Ca sa vreau diverse si sa nu mai pot?
Ma uit la cineva apropiat, din familia mea. E un om voluntar, a facut multe la viata lui. Acum, are 73 de ani si probleme cu inima. Vrea sa faca multe lucruri, are aceleasi chefuri si dorinte ca si acum 20 de ani, dar e bolnav si nu mai reuseste. Si la ce folosesc acei ani suplimentari? Sa fim seriosi…

“Nu mai sta la soare, e nociv, dormi mai mult”, si altele, si altele. Ador soarele, sunt o fiinta solara. De ce sa nu stau la soare? Imi place, imi face bine… O sa imbatranesc? Am o veste: toti imbatranim. Sa dorm mai mult? Dorm cat isi doreste corpul meu sa doarma. Cred ca el stie cel mai bine cat si cum isi doreste….

Sa ma economisesc? hahaha, de ce? ca sa fiu o babuta simpatica mai mult timp? Uite ca nu ma intereseaza asta.
Viata e ACUM, AICI, AZI, pana la capat. Viata e dragoste, intensitate, curaj, dorinta. Viata e cateodata durere, si-s lacrimi. Viata e risc, viata e implicare, responsabilitate, asumare.  Viata inseamna sa spun te iubesc, atunci cand iubesc, sa te iau de mana daca asa simt, sa te privesc in ochi. Viata inseamna sa fiu constiincioasa profesional, sa fac cel mai bine posibil lucrurile, sa doresc cu ardoare sa reusesc.

Trenurile care trec, nu se mai intorc niciodata. Si nici macar nu se mai intorc in alt mod… Pur si simplu, sunt trenuri pierdute.

Sa ma economisesc? Mare tristete. Nu trebuie sa ne fie frica de viata. Oricum, si traind teribil de cuminte si cumpatat, tot poti muri maine, intr-un accident. Asa ca… viata e pasiune, un minut, o ora, trei ani, doua sute de ani.

Nu trebuie sa incetam sa traim inainte de a muri.

Carpe Diem!

De ce sa-mi fie mie rusine de mizeria profunda ascunsa in sufletul tau, bine disimulata dupa zambete, pupici, epitete admirative, inimioare si alte dulcegarii? De ce sa ma simt ca in sindromul violului? Detaliez: femeile violate au (din nefericire) tendinta de a se simti vinovate. Se simt murdarite de crima a carei victima au fost, si, incontrolabil, le este rusine, desi nu au de ce. Eliberarea se face doar depasind acest moment, aceste trairi. Vindecarea se face intelegand ca monstrul este violatorul, si ca singura vina si rusine ii apartine acestuia. Nu victimei, care oricum este teribil de lovita de soarta. Etapele vindecarii victimei: uluiala, soc, durere, rusine, dezgust, obsesie-nesomn, tristete. Indiferenta = victorie!
Ei bine, comparatia nu este deloc disproportionata, caci in relatia cu tine, m-am simtit cel putin violata. Mi-ai intrat in suflet, ca un sarpe, prefacut in ingeras, prieten, admirativ. Ai ascultat confesiunile mele (pe care le-am facut cu sufletul deschis, si in care n-am niciun motiv de a ma rusina, ci numai motive de mandrie, caci dragostea inalta). Le-ai solicitat, chiar, cu intrebari aditionale.  Apoi, m-ai violat, ca un criminal. Ai incercat sa calci in picioare tot trecutul meu, frumos, luminos, senin. Din fericire, n-ai cum. Pentru ca javrele n-au cum sa calce pe nori.
Ei bine, n-am de ce sa simt niciun sentiment de jena. Toata mizeria e a ta. Toate pacatele sunt ale tale, si le vei ispasi. Sa nu-ti spun despre Dumnezeu, nu-i asa? Ba da, iti spun, si iti mai spun, si-ti mai spun…. asta pana-ti va da el de stire. Crede-ma ca vei prefera sa-ti fi spus eu.

Ah, da, singurul lucru pentru care as putea sa ma simt prost, sau sa-mi fie rusine, este ca n-am fost suficient de vigilenta. Eu care, acum cateva luni, intr-un moment dificil din viata unei fete bune, o sfatuiam prieteneste sa nu mai povesteasca nimanui povestea ei, si ii spuneam asta chiar un pic cam violent si crud, (dar pentru binele ei, si cred ca poate depune marturie pentru discutia asta), eu care cunosc oamenii si care m-am tinut departe de mizerabili de ani buni, ei bine, asta e singura mea “vina”, aceea de a-ti fi picat in gheare, fara sa ghicesc jivina care isi itea botul si labele murdare de sub maldarul de ceasuri, diamante si parfum.

Nu mi-o mai luasem pe plan uman deja de ceva timp… sa fie niste ani buni. Poate chiar 8-10. E drept, statistic vorbind, poate ca o data la 10 ani, nici nu-i prea mult. O fi normal Si nu mi-am luat-o de atata timp pentru ca stiam/simteam cum sunt oamenii, ii evaluam teribil de corect. Am o privire analitica, care scaneaza omul. Ochii care citesc in alti ochi. Si nu, nu am fost deloc singuratica, sunt un om foarte popular. In ultimii ani m-am apropiat de multi oameni, si ei de mine. Insa oameni, nu javre, deci judecata mea functiona corect, se valida.

Asta e singurul lucru pe care mi-l pot reprosa, faptul ca n-am simtit ce zace inauntrul tau. Si ca nu mi s-a aprins beculetul de alarma nici in fata complimentelor extreme, deșănțate. “Sa te temi intotdeauna de complimentele prea multe sau prea apasate de la o femeie“, lectia asta o uitasem, pentru moment. Si am fost ca si corbul din fabula lui La Fontaine. Dar nu mi s-a declansat alarma, pentru ca merit aceste complimente. Da, chiar scriu bine, da, chiar sunt un om frumos la suflet, da, chiar sunt un prieten de nadejde, da, chiar sunt un om valoros profesional si pretuit personal. Si da, sunt constienta de toate astea.
Mai putin constienta eram, insa, de invidia care roade, caci eu plecam de la premisa de nevinovatie. Mai putin constienta eram, insa, de faptul ca sunt scriitoarea care nu esti, ca am viata pe care ti-o doresti, ca provoc efervescenta din jurul meu, ca oamenii vin natural spre mine si interactioneaza mult cu mine pentru ca am o personalitate pregnanta, care atrage si coaguleaza mase fara sa faca nimic special, ca am o personalitate care “provoaca adictie” celor din jur. Eu n-am avut niciodata nevoie sa cersesc atentie, si oricum, din respect fata de mine insami, din decenta, din eleganta si din mandrie, n-as fi cersit NICIODATA atentie. Mai bine as fi murit. Mai ales in felul acela penibil “du-te si tu la mine pe perete si da-ti cu parerea la… sau la…“, litanii zilnice ale unui om frustrat ca nu-i bagat “suficient” in seama (acel suficient fiind o notiune absolut relativa intr-o minte bolnava). Toate astea ar fi trebuit sa-mi atraga atentia, sa-mi rasune clopotelul de alarma, sa mi se aprinda, ca la bordul masinii, luminile de avarie. Atentie, Mirandolina, atentie, javra la orizont!
Eu nu, inocenta si de buna credinta, n-am auzit sirena de alarma, am ignorat semnele, eu am fost naiva si buna. “Altfel, ai fi un inger, asa cum si pari“, mi se spusese de catre un om destept. Vazuse bine, sunt un om fundamental bun, n-as indrazni sa spun chiar inger, insa bun, pozitiv, da, poate inger. Te-am ascultat plangand la telefon, pentru probleme personale (pe care, sincer, nu stiu daca sa le mai cred). M-am induiosat pana la extrem de boala povestita de tine, si asta pentru ca e un subiect sensibil pentru mine….  Ti-am ingaduit lucruri. Eu sunt deschisa cu necunoscutii, insa impun, de obicei, clar, niste bariere politicoase, foarte ferme, nu ma amestec cu oricine. Cu tine, am deschis barierele. Wrong!

Eh, cand ziceam ca nu-mi plac femeile… Cu barbatii, orice infruntare e mult altfel. Mai… barbateasca, da, barbateasca

Oricum, ca sa revenim,  nu are de ce sa-mi fie mie rusine pentru crimele savarsite de tine.
Si da, Dumnezeu ne vede pe fiecare, si mai ales in sufletul si mintea fiecaruia.  Ma poti minti, ii poti minti pe cei din jur, te poti minti poate si pe tine insati. El insa, le vede pe toate, inclusiv pe cele bine disimulate sub machiaje asa zis elaborate. Sa nu-ti mai zic de Dumnezeu? Ba am sa-ti zic, zilnic chiar.

Flori si hazna, ca sa parafrazez o imagine mai mult decat inspirata…. Deasupra flori, superficial strat, si-n interior o hazna puturoasa.

p.s. nu, nu voi inceta sa am incredere in oameni, sa fiu pozitiva si sa zambesc. Nu trebuie ca viitorii sositi in viata mea sa ispaseasca pacatele tale sau ale altora.  Nu trebuie sa patimeasca din cauza unor lucruri pe care nu le-au savarsit. Voi acorda in continuare incredere, zambete si bucurie. Tu, tu esti o exceptie, in rau. Un regretabil accident.  Nu, lumea mea nu e ca tine. Lumea mea e luminoasa, inflorita, senina, cu iubire si oameni frumosi.
Sunt o supravietuitoare, oricum. Am supravietuit unui viol Si zambesc, da, cu toata gura, nu din automatism.

Voi uitati ceva: sunt romanca si traiesc aici [in Franta], de la 18 ani. Singura. Am infruntat diverse situatii foarte noi si stranii pentru mine. New York-ul e un oras mare, dar, sa fim seriosi, nu e jungla amazoniana!”

La fel m-au privit cand am plecat in expeditia “Cu papucii prin desert”. Aceea a fost in primul rand un pariu cu mine insami, si nu neaparat pentru desert, cat pentru supravietuirea in conditii extreme. Testarea limitelor mele.

Ei, cam asa si acum, oamenii se mira… Si iata-ma “obligata” sa ma justific. Sa ma justific ca daca tot plec, de ce n-as vedea ceva NOU? de ce as alege ceva ce stiu deja?
Oamenii prefera sa mearga in locuri cunoscute, sau cel putin insotiti. Se mira cand aud ca eu sunt genul “dor de duca”, ca m-as sui in masina si nu m-as opri decat acolo unde imi atrage ceva interesant privirea…. Ei, obisnuiti cu concedii in acelasi loc, ca stiu ei, ca s-au mai simtit bine acolo, obisnuiti sa aiba alti oameni langa ei, pur si simplu nu ma pot intelege. Ei, obisnuiti sa le gaseasca agentia de turism locul in care sa mearga, nu ma pot intelege ca ma conversez direct cu oamenii locului ca sa gasesc si sa aleg unde sa merg. Pentru mine, felul lor de vacanta e “tristetea maxima”, dar nu-i critic, si ii pot intelege. Sigur, n-as putea face la fel. Dar ce nu pot pricepe este ca se sperie de mine, ca si cand cine stie ce as fi. Nu, sunt doar o fata careia-i place sa calatoreasca si sa cunoasca alte culturi, alti oameni, alte valori.

Mai spun odata: in masura in care in propriul meu bloc, bucurestean, mi se poate da si-n cap, care ar fi argumentul pentru care n-as pleca oriunde in lumea asta? (evident, cu respectul civilizatiilor, culturilor, locurilor, nu sfidand. Exact in logica mea a calatoriilor, aceea de respect al oamenilor pe langa care trec, dar asta e deja subiectul unei alte postari, ulterioare).

Insa, pe cat de greu mi-a fost sa cred ca era la urgente, pe atat de marcata am ramas de atunci… De cate ori intarzia, in anii urmatori, de cate ori nu reuseam sa ne intalnim la timp, eu sunam la urgente, speriata, intreband: “Aveti vreun pacient cu numele Franck Ducourt?” Ani intregi. ANI.
Ani intregi in teroarea urgentelor…  Apoi, s-au inventat telefoanele mobile….

M-ai surprins într-o escaladă plăcută a lucrurilor, o cascadă neașteptată cu bucurii. M-ai luat pe neasteptate, prin surprindere, e minunat, pe o scara a miracolelor. Și am surâs.
Pentru acest surâs, îți mulțumesc adanc. Dar știi deja, căci tu știi tot. Si pentru asta inca, iti multumesc.

Si tu vezi cu ochii mei, si te molipsesti de inocenta privirii.

Si tu simti cu inima mea, si cateodata te simt infiorandu-te de simtirea aceasta.
Si tu pipai cu degetele mele, mangai cu mana mea.

Flamand si insetat, mananci si sorbi cu gura mea, iar eu cu gura ta. Pielea mea e infiorata de frigul pe care-l simti tu, pielea ta e mangaiata de soarele ale carui raze cad pe mine.
Ti-am dat cheile, ai toate codurile de acces si toate parolele, sunt o fortareata solida si descurajanta, in care tu, paradoxal, patrunzi ca la tine acasa. Pe unii ii ingheata doar o privire, fara nevoie de cuvinte, tu, insa, ai castigat dreptul la codurile de acces.

Reflexie perfecta, oglinzi. Eu, oglinda ta. Tu, oglinda mea.

Cand iubesti, indoiala nu este “daca ai ales corect“, intrebarile si indoielile sunt cu totul altele. Te perpelesti intrebandu-te: “Ma iubeste, nu ma iubeste? Pot sa ii daruiesc ceva? Pot sa-l fac fericit?” Interpretezi orice tacere ca pe o raceala subita, te sperii, iti sare inima din piept. Apoi, iti zambeste, revine spre tine, si infloresti.  Ti-e inima calda, iti bate tare, sacadat, in stomac, si-ti canta. Privirile iti stralucesc. Apoi, iar te sperii…. Paradis si infern. Extaz si temeri. Dar nu, nu pui niciodata problema “daca ai ales corect.” Cel putin eu nu-s asa, n-am fost asa niciodata. Daca iubesc, iubesc. Sufletul, mintea si corpul imi spun la unison ca EL ESTE. Nu exista niciun dubiu. Nu incape indoiala. E axioma, dinainte de nasterea mea, inca. In momentul, fractiunea de secunda cand as gandi (ipotetic), “oare am ales bine?“, deja eu as fi departe, as iesi brusc din relatie. NU, nu pot cantari asa. Sentimentele sunt, sau nu sunt.
Eu cred ca atunci cand ai intrebari de genul “oare e cel potrivit? oare am ales bine?“, nu e vorba de iubire, ci de o decizie de a intra intr-o relatie, din diverse alte motive. De un aranjament. Nu condamn, spunand asta. Descriu. Neutru. Nu judec. Doar spun ca eu nu functionez asa. Dar sunt oameni care asa functioneaza, si e bine pentru ei. Nu am nicio problema cu acest mod de functionare, daca lor le este in regula cu el.
Eu, insa, sunt intreaga, pe deplin langa cel pe care-l iubesc. Expresia “trup si suflet”, la mine, are sensul propriu.  Spuneam zilele trecute: “Am stiut ca te iubesc cu adevarat atunci cand am gandit ca as prefera sa fii cu dusmanul decat sa-ti risti pielea“, si da, chiar asa gandesc. Intr-o tara in razboi, daca am face parte din tabere adverse, tot te-as iubi. Stiu, suna intr-un fel, poate parea “mult”, dar nu. E doar iubire, iar iubirea asa e.  Fara farduri, fara tertipuri femeiesti, fara strategii. Fara conditionari, fara cantariri, fara comparatii. Iubirea doar ESTE. Se impune in fata celui care iubeste, il umple pe deplin, launtric.
Prima secunda cand as gandi in termenii “oare am ales bine?”, pentru mine ar fi ultima secunda din povestea respectiva. (si vorbesc prin reducere la absurd, caci eu n-am putut niciodata gandi asa). Nu facem targuri cu sentimentele. Nu negociem cu pornirile inimii, cu atractiile mentale, cu frisoanele fizice.

Mesajul spunea apoi: “Si la capat ce e? Asa ajungi la fericire? ” Pai la capat… care capat? Si traira fericiti pana la adanci batraneti… Care capat?
“Asa ajungi la fericire?” Cand iubesti, esti fericit. Fericirea ta este daruirea pentru celalalt, neconditionata. Fericirea, ca un scop…? da, cred ca pot intelege, poate fi “implinirea”, contopirea cu celalalt. Da, cred ca asa ajungi la fericire. Oricum asa ajungi, nu cantarind. Ajungi la fericire iubind. Daruind. Punand dorintele celuilalt mai presus de ale tale. Eu asa sunt fericita. Poate altii sunt altfel, si spun iar, nu-i judec. Unii au liste pentru tot. Si pentru pasii pe care-i fac in secunda urmatoare. E o nevoie teribila de control, aproape bolnavicioasa. Pentru mine, fericirea este darul catre celalalt. Sa-i vad zambetul in ochi. Sa-i simt surasul, si bucuria. Sa ma cutremur sub atingerea sa. O secunda sau o viata. Oricat. Durata umana nu conteaza. Iubirea are iz de eternitate oricum. Miroase a nemurire.

Vazand-o, acum, [as fi recunoscut-o dintr-o mie!] m-au napadit senzatiile, intens. O inflorire a sufletului, in seara bucuresteana cu alergaturi, prafuita. Inprimavarare. Elan catre tine. Mi-e verde de tine. Mi-e bine.

Ochii in continuare in decolteu, sfredelitori, hulpavi, contrastanti cu tonul calm, monoton al cuvintelor schimbate. Conversatie anodina, de oameni reintalniti dupa un timp, care s-au cunoscut in viata profesionala si oricum nu prea mult sau prea bine. Privirile sale, insa, staruitor in decolteu, aproape sfredelitoare intre cei doi sani. Pentru ca e un om chiar prea familiarizat cu bunele maniere, brusc, realizeaza situatia, si se redreseaza. “Esti bronzata, sau mi se pare mie?“, incearca sa o dreaga, oarecum, justificandu-si indirect, dar destul de neconvingator si stangaci, privirea. “Sunt bronzata, da, am fost la Balchik in week-end, iar eu ma bronzez rapid“, ma prefac eu ca il cred, politicoasa si eu. Jocul convenientelor sociale.
Incearca sa-si desprinda privirile, dar nu reuseste prea mult, brusc decolteul pare aproape magnetic. Atunci se hotaraste sa se indeparteze, nu inainte de a ma asigura de disponibilitatea sa si de faptul ca pot veni oricand sa-l intreb orice.  Ma saluta, intoarce spatele si pleaca. Esarfa, neputincioasa, nefolositoare, zace pe scaun, langa mine.

Te-ai purtat ca si cand era normal sa fiu acolo, ca si cand era ‚locul meu’. M-ai luat cu tine undeva unde aveai treaba. M-ai intrebat cand am sosit si am spus „Nu stiu”. Te-a mirat, dar nu minteam. Chiar nu stiam cate ore trecusera. Nici nu conta, de fapt. Nu mai stiam nici in ce secol sunt. Renascusem odata cu tine, hranita de privirea ta, puternica pentru ca existai. N-ai inteles de ce spun ca nu stiu cand am venit, ai cerut lamuriri. Tot ce am putut spune a fost „Azi”. Era singurul reper… Nu incapea nimic prea lumesc intre noi. Eram incapabila atunci sa povestesc drumul sau orele sau… orice alt amanunt concret. A doua ta intrebare a fost „Unde sunt valizele” Am spus, simplu, „Acolo unde stau”. „Stai ca nu inteleg, unde stai?” Ti-am intins foaia de la agentia de turism, faxul lor in care era adresa lui Ortiz si tot restul. N-aveam cum sa-ti spun eu astea. Pentru mine era atat de magic momentul incat nu aveam cum sa ies din el explicand adrese, agentii, rezervari. Ai citit, si ai intrebat imediat „Si esti obligata sa stai acolo?” M-a amuzat exprimarea, intrebarea. Ma amuza si acum, de cate ori retraiesc momentele. Nu, obligata nu eram. Cine te poate obliga asa ceva ? Nu eram obligata, nu… Si apoi, vreau sa-l vad eu pe cel care ma poate obliga la ceva…

Ma priveai, cu nesat, si privirea ta ma facea puternica, fericita, implinita. Mi-ai spus: „Povesteste”. Dar ce? Nu era nimic de povestit, sau mai bine zis era o viata inaintea ta. Dar atunci renascusem, si cuvinte si descrieri nu incapeau. Apoi am mers la tine in birou. Am vorbit mult. Cat ? Nu stiu, inca nu „recuperasem” facultatea de a ma interesa de detaliile practice, de a recepta concretul, de a intelege cat e ora, sau daca-mi e somn, sau daca-mi e foame. Fiecare clipa era ca o incantare repetata.

Am realizat amandoi la un moment dat ca eram impreuna de mai multe ore si ca nici nu ne atinseseram. Stateam la cativa metri unul de altul, dar spatiul dintre noi era fierbinte, vibra, il simteam amandoi. Cu cateva zile inainte imi scrisesei fiorurile tale si iti descrisesem frisoanele care ma cuprind cand ma gandesc la tine. Cuvinte in sprijinul unor senzatii intense. Cuvinte sarace care se chinuiau sa explice pasiuni, porniri adanci. Fioruri, frematari ale sufletului si deopotriva ale corpului cand ma gandeam la tine. Infiorari. Tremur. Si atunci m-ai intrebat : „Ziceai ceva de frisoane. Mai e valabil?” De parca un asemenea lucru s-ar fi putut perima. Era valabil, ba chiar inzecit. Mai e valabil si azi, ma cutremur cand ma gandesc la tine, mi-e cald si mi-e frig. Ti-am raspuns ca „Da, e valabil”, cu o voce mica si pierita… prada deja frisoanelor.
M-ai intrebat daca am curaj sa te ating. Am avut…. Avusesem curaj sa traversez un ocean, pentru o clipa in care ti-as vedea ochii, cum n-as fi avut curaj sa te ating atunci ? Ne-am atins mainile, si tremurul s-a intetit. Ne-am luat in brate si freamatul s-a amplificat. Nu-ti descriu minunea atingerilor, le-ai simtit. Stii cat de puternic ai simtit si tu atunci. Stii frenezia atingerilor si a simtirilor. Ai fost foarte plastic atunci (de fapt iti ador exprimarile, ai o savoare nespusa, aparte), ai spus, invocand o adorabila imagine: „In fata ta ma simt ca un copil in fata unui borcan de confiture [fr.dulceata]. Tare as avea chef sa ma infrupt din el, ba chiar sa mananc direct cu degetele, ca asa e mai bun, dar n-am dreptul”. Ba aveai dreptul, ti-l daduse „borcanul”. Care, fata de un borcan obisnuit, care sta cuminte pe etajera nemiscat, venise spre copil, se oferise, isi deschisese capacul, si s-ar fi deschis total daca i-ar fi fost permis. Si da, copilul a mancat din confiture. A mancat cu pofta, s-a infruptat din el cu o pofta nemasurata, nepotolita, salbatica. S-a infruptat probabil cu degetele, cu gura, cu toata mana, cu toti centimetri sai patrati, din toti centimetri patrati, (deveniti centimetri cubi) ai dulcetii. S-a infruptat salbatic (sa zic salbatic ?) nu, poate nu… caci tot ce a fost intre noi a fost teribil de omenesc. Chiar si setea, si foamea unul de celalalt si salbaticia, au fost atat de umane.
[martie 2002]

Iartă-mă pentru că ţi-am spus adevărul, iar eu am să te iert pentru că tu crezi că mint, deşi ideea aceasta m-a şfichiuit mai rău decât o lovitură de bici în plină faţă. De buna mea credinţă nu te pot convinge cu forţa. Pentru mine am doar sinceritatea mea, ochii care-mi reflectă sufletul, tremurul care-mi arată sentimentele, frisoanele care-mi trădează dorinţele carnale intense, râurile de cuvinte care curg explicând senzaţiile resimţite adânc, răscolitoare.

Iartă-mă pentru răul pe care nu l-am făcut, aşa cum te iert pentru că mă bănuieşti de gândurile pe care nu le-am avut.
Iartă-mă pentru ce încă n-am avut timp să fac, şi pentru toate gândurile ofrandă pe care ţi le-am depus la picioare, zeul meu suprem.
Iartă-mă pentru sinceritatea mea adâncă, de fetiţă ireală, aproape neverosimilă în corp de femeie care stârneşte dorinţe.
Iartă-mă că mi-am pus sufletul în căuşul palmelor şi că îl ţin acolo, incredibil de la vedere. Iartă-mă. Eu te-am iertat deja. Şi te iubesc. Encore. Tienne pour toujours, Mirandolina.

Fara sa vrei, rememorezi aceste saptamani. La inceput, n-ai dormit 40 de ore. Apoi, ai dormit 3 ore cele doua “nopti” care au urmat. Nu intrebati cum. Nici cum ai adormit urmatoarele dati. N-ai mancat, n-ai dormit. Impietrire. Ai stat chircit in ziua urmatoare, desi stii ca a fost o zi cu soare. L-ai urat, acel soare. L-ai detestat cu toata fiinta ta, pana in adancuri. Nu te-ai hranit zile intregi. Peste cateva zile, te-ai tarat la birou. Acolo ai vomitat, si n-aveai ce, oricum. Asta seara ti-a spus un prieten ca nu te vede facand asta. Ca e atat de diferita de tine aceasta imagine, ca nu poate sa te inchipuie in postura aceea. Nici nu mai conteaza, nici tie nu ti se pare o imagine coerenta cu tine. Si totusi, ai fost acolo, ai trecut pe acolo…
Nu intrebati nici despre plans.  Ai plans in aceeasi zi, dupa ce ai vomitat si te-ai simtit la pamant, umilit de slabiciunea ta, pe care nu ti-o intelegeai. Nu dormisei, nu mancasei, vomitasei. Te razbunasei pe propriul tau corp, flamand de fiinta iubita, dar departe de ea, ca si cand era vinovat de aceasta departare. Il adusesei, pe acest sarman corp, la limita de jos. Nu rezolvasei nimic. Rezolvasei doar ca la un moment dat, cand mai rau nu se putea, fizic, …pai ai reinceput sa dormi, sa mananci…. sa respiri, ca intr-o tresarire de instinct de conservare, de animal ranit. De curand ai gasit in frigider placinta, lucruri de care uitasei, efectiv. Pur si simplu, acum trei saptamani, rupere de film, la propriu. Totul ti-a iesit din minte. Si atunci, pauza, nimic, gol.
Ai ocolit acele zone care-ti aminteau prea tare, te-ai fi zvarcolit pe pamant numai apropiindu-te…. Te-ar fi ars, te-ar fi omorat. N-ai mai privit in acea directie. Te-ar fi durut inca si mai rau.

E lumina printre draperii. Marti dimineata. De ce? Pentru? Inutil. Dor de el. Trei eternitati. Si cate eternitati vei putea inca sa rezisti?

Faptul ca nu vorbesti, ca nu te plangi, nu inseamna ca nu te doare. Doare. Dar taci, pentru ca nu poti deschide gura. Si doare al naibii.
Faptul ca te jeluiesti, nu inseamna, nici el, ca te doare mai putin. Ies vaiete din tine, ai devenit tu insuti un vaiet, te scurgi cristalizat in acele sunete de jale, si totusi, doare infernal. Nu-ti trece nici tacand, nici exprimand. Nu exista formula de alinare. Trece cand trece, si-n general trece dupa ce doare atat de rau incat nu mai poate durea, fizic, cand esti extenuat de perceptia durerii, sau mai precis, te obisnuiesti cu durerea, si ea cu tine. Durerea nu e anihilata, cred, decat de timp, si cateodata nici de el. Cateodata, in ciuda trecerii timpului, nu se estompeaza absolut nimic. Iti pare ca te-ai vindecat, ca ti-e mai bine. Durerea ramane acolo, intr-un colt de suflet, si se reactiveaza cu puteri nebanuite, inca si mai intense, si mai adanci, la o inflexiune de voce, la un gest, la o mica intamplare. Exista cate un mecanism gen “madeleine de Proust” , cate un mic lucru, un miros, o adiere, care-ti readuce durerea ca-n ziua dintai, neostoita, neconsumata, neduruta. Si-ti vin lacrimile in ochi, suvoi, sute de lacrimi. Inutile, nu spala si nu limpezesc nimic. Doar doare al naibii, continuu, ca si cand nici nu s-ar fi intrerupt vreodata.

Doare orasul, dor trotuarele, dor unele sunete si unele culori, doare aerul respirat, acel aer impregnat de respiratia fiintei dragi. Dor foarte tare unele cuvinte si unele priviri, sau lipsa lor. Doare timpul. Si cel care trece, si cel care nu trece. Dor florile (mai ales unele flori) si dor kilometrii. Doare o zgarietura pe maşină care nu te-a durut cand ai facut-o. Insa te doare insutit acum, parca se razbuna. Dor gesturile simple si gandurile de fiecare minut.

Durerea revine, ca neconsumata. Iar durerile prezente ard mult mai rau decat durerile anterioare. Desi avem constiinta unor dureri trecute, poate mari, cele prezente sunt infernale, apocaliptice.
Si nu, durerea nu e mai mica pentru ca e tacuta. Nici mai mare pentru ca e jeluita. Nici mai superficiala pentru ca e exprimata, sau ne. Durerile sunt in milioane de feluri, dupa milioane de indivizi si milioane de intamplari.

10 ani de pasiune

De obicei, o intrebare standard a unui interviu pentru obtinerea unui job este “Unde va vedeti peste 5 ani?”. Nu mi-a placut niciodata sa raspund la aceasta intrebare, pentru ca mi s-a parut straniu sa ma proiectez , fie si doar profesional, peste 5 ani. Raspunsul meu la aceasta intrebare era: “Daca m-ati fi intrebat acum 5 ani unde voi fi peste 5 ani, adica astazi, sigur n-as fi descris stadiul in care sunt azi, si totusi, unde sunt astazi ma satisface.”
Iata-ma acum, angrenata, cu propria mea vointa, intr-un  proiect minunat, care implica sa scriu unde ma vad in zece ani, si ce imi doresc sa se intample cu mine in acesti zece ani. Nu vreau sa sune patetic, dar in primul rand imi doresc enorm ca lumea sa fie mai buna. Si nu e banal acest lucru, pe care-l spun, adica nu e un pozitivism gol de continut, eu fiind prima adversara a pozitivismului fara acoperire. Imi doresc o constientizare a rolului cetateanului, o implicare in societate, o asumare a lucrurilor. Imi doresc ca in zece ani, cand ma uit in jur, sa vad o atitudine mult mai etica decat o vad azi. Sa vad ca oamenii se respecta intre ei, nu pentru functiile pe care le ocupa momentan sau doar pentru ca se cunosc. Sa simt respectul intre oameni, pe strada, intre simpli necunoscuti. Aerul, astfel, sa fi devenit mai respirabil, si societatea diferita de cea care este astazi. Sa nu mai fim cainosi, sa reincepem sa ne crestem copiii in spiritul ajutorului seamanului. Sa fie educati sa ofere ajutor dezinteresat si spontan. Cateodata, o mana intinsa nu costa nimic, dar cantareste atat de mult! Imens. Am pierdut valori ca generozitatea, amabilitatea, umanismul.

Sa fim mai implicati in tot ce facem (nu sa facem lucrurile doar ca sa le bifam), si mai corecti. Sa reincepem sa avem o adevarata ierarhie a valorilor, si sa o respectam. Sa punem la loc de cinste profesionalismul si sa recrutam mai ales pe baza acestui criteriu si nu unor alte criterii, aleatoare. (unde aleatoare este un dulce eufemism, ca sa nu zic mult mai rau).

Acum, ca am scris despre ce-mi doresc cu lumea din jur, sa ma gandesc un pic la mine. Pentru mine, imi doresc foarte mult sa continui sa scriu. Cred ca vreau sa public, ceea ce nu aveam de gand acum ceva timp, desi mi-a placut dintotdeauna sa scriu. Insa, vazand cat de mult le place oamenilor ceea ce scriu, si cat de dornici sunt sa citeasca, si cat de mult ma indeamna sa public, acum mi-a devenit dorinta. Da, vreau sa scriu carti. Vreau sa fac lucruri care sa-mi bucure sufletul.
In principal sa iubesc, sa scriu si sa calatoresc. Nu-mi doresc nimic din ce pot cumpara cu bani, pentru acestea voi continua sa muncesc, si sper ca munca sa-mi fie cu folos (in masura in care o fac absolut constiincios si cat de bine pot- urasc lucrurile de mantuiala, mai bine nu le fac, decat sa “dau rasol”). Apropo de munca, imi doresc sa continui sa fac ceea ce-mi place, cat mai bine. Sa o fac cu la fel de multa placere ca si pana acum, sa nu simt ca muncesc, ci ca ma joc, exact ca astazi. Munca sa-mi fie o pasiune, in continuare, asa cum este astazi si cum am avut norocul sa fie de cand lucrez.

Tot pentru sufletul meu, imi doresc sa fiu iubita, sa-mi gasesc linistea, sa ma trezesc in bratele barbatului iubit dimineata, sa am (din nou) o familie. Cred foarte tare in cuplu, si-mi doresc ca peste 10 ani, pe 7 mai 2021, sa fiu alaturi de el, ochi in ochi, tinandu-ne de mana. Sa fim unul, nu doi. Sa respiram cu aceeasi plamani, sa vedem cu aceeasi ochi, sa auzim cu aceleasi urechi. Sa vibram impreuna. Sa stim ce gandim, fara sa o spunem explicit. Sa depasim limitele vorbirii, in comunicare. Sa fim o echipa. Ca in povesti.
Vreau 10 ani de pasiune si implicare.

P.S. Si sa nu cumva sa lipsiti pe 7 mai 2021. Ne revedem, online (aici) sau offline, acolo unde vom descuia Cartea Dorintelor.

Repetam papagaliceste, in ideea ca a spune asta este suficient: “Daca vrei, poti“. Si nu mai facem nimic ca sa izbutim cu adevarat, ne marginim sa o spunem, asteptand sa ni se intample, caci (nu-i asa?), disciplinele de dezvoltare personala cu influente orientale te invata ca atragi binele daca gandesti pozitiv. Atunci stai cu bratele incrucisate, si repeti masinal “Daca vrei, poti.” Ma enerveaza la culme pozitivismul cu orice pret. Mi se pare vecin cu prostia crunta, sau cu nebunia.

O sa radeti, eu am fost prima din seria respectiva care am spus acel “motto”, exact in formularea “Daca vrei, poti“. Recunosc sportiv ca l-am spus din usurinta si din dorinta de simplificare. Motto-ul meu din acest moment este altul: “A comunica inseamna a pune in comun, iar a pune in comun este actul care ne constituie. Daca estimam ca acest act este imposibil, refuzam orice proiect uman.” (“Mica filosofie pentru non-filosofi” de Albert Jacquard. ["Communiquer, c'est mettre en commun et mettre en commun, c'est l'acte qui nous constitue. Si l'on estime que cet acte est impossible, on refuse tout projet humain."(Petite philosophie a l'usage des non-philosophes) Albert Jacquard] Dar acesta era destul de complicat pentru acel context, si putin cam nepotrivit. De asemenea, e si putin “comunist”, cu indemnul sau de “a pune in comun” (glumesc, nu-mi sariti la beregata! ) Simplificand, acesta cu “Daca vrei, poti!“, mi-a fost la indemana si l-am scris.  Si intr-o masura, il cred. Ma rog, nici nu-l rostesc cu mainile incrucisate asteptand sa pice para malaiata in gura lui natafleata.

Am fost prima care a citit respectiva foaie. Am citit motto-ul, iar de la o masa de pe peretele celalalt al salii, prietenul meu bun chicotea. Am crezut ca rade pentru ca e unul din subiectele predilecte de contradictie dintre noi: eu care zic “Nu pot aia, nu pot aialalta“, cu niste ochi teribil de albastri si senini, iar el care nu accepta acel NU. Acum, sa vin si sa spun “Daca vrei, poti” echivaleaza cu a marturisi in fata lui ca inseamna ca “nu vreau“, daca nu pot ) Am crezut ca de aceea rade, si ca data viitoare cand voi spune “nu pot“, va raspunde “clar, nu vrei“. Cand a venit randul lui, am vazut de fapt de ce radea ) Si el scrisese aproximativ acelasi motto. ["Pentru ca pot!"] As fi fost mirata de acest lucru, daca intre timp nu ar mai fi vorbit alte 10 persoane care au spus mai mult sau mai putin acelasi motto, desi scris absolut independent.

Concluziile? suntem, totusi, intr-o masura, spalati pe creier. Avem implementate niste automatisme de gandire. Ne e usor cu ele. Le folosim din diverse motive. Fie, ca in cazul meu precis, din usurinta si pentru ca nu era cazul sa complic, eu nefiind partea principala a exercitiului respectiv, fie din lipsa de imaginatie la altii, fie din simplitatea de a gandi cu mintea altuia decat cu a ta, fie pentru ca chiar suntem convinsi ca daca suntem pozitivi, ni se va intampla doar bine. Pacat. Lumea merge spre minimalizare, si nu in sensul bun. Iubim cliseele. Pun asa de putine probleme! Rostim unul si scapam, sau ni se pare ca am scapat. Ca am parut destepti, ca am epatat, ca ne-am facut datoria de a spune ceva. E greu sa gandesti cu capul tau, e greu sa traiesti viata ta, e greu sa mergi pe drumul tau.
Dupa ziua de azi am inteles exact de ce oamenii ma percep ca “excentrica”, iesita din tipare. Mie mi se pare ca sunt cuminte si normala. Doar ca gandesc cu mintea mea, si ma exprim cu cuvintele mele ( in 99,99% din cazuri, azi fiind o chestie irelevanta pentru cum sunt eu de obicei), ceea ce pe cei mai multi dintre oameni ii sperie, ii deruteaza, nu stiu cum sa ma descifreze, de unde sa “ma apuce”. Ei se uniformizeaza, merg la pas, incolonati, intre benzi albe, trasate, invizibile, si le e bine asa. Se simt in siguranta. Nu-si dau seama cata “viata” adevarata pierd! Trist, foarte trist.

Au fost mai multe motive care au condus la nasterea in mintea mea a acestei idei. Dar cel mai important este acela ca e normal sa aplic eu insami ceea ce le indic altora sa faca. Contul meu principal se va transforma in pagina. Tranzitia a inceput acum 4-5 zile, si dureaza ceva, caci nu mi-as dori sa pierd unii oameni.
Nu vor fi mai multe postari. Sunt deja constienta ca scriu mult, cel putin uneori Ele vor fi doar segmentate, impartite in doua. Partea serioasa, profesionala, in pagina, partea privata in profil.

Cu ocazia acestei decizii, si anume segmentarea comunicarii [hotarare aplaudata si calificata de idee buna de oameni destepti (iar asta ma onoreaza extrem), insotita de promisiunea ca ma vor "tine sub observatie" ca sa vada cum se petrece trecerea, pe care unii isi doresc sa o aplice ei-insisi], am primit dovezi de apreciere, de atasament si de fidelitate care m-au coplesit. La propriu. Am plans, pentru ca nu sunt intr-o stare in care sa pot sa mi le asum. Ma bucur ca un copil sa le citesc, va multumesc enorm ca mi-ati scris asemenea cuvinte, dar acum, mai putin chiar decat alte dati, pot sa mi le asum. Recunosc oarecum starile de acum ceva timp, si ma dor.

Oamenii imi ofera multa dragoste si apreciere, oameni necunoscuti, pana la urma. E o diferenta prea mare, ca o prapastie imensa, intre cele doua imagini. E absurd, dar pe mine ma intereseaza imaginea din ochii lui, pe care acum, pentru moment, n-o mai percep.  Iar diferenta dintre privirea lor si oglindirea in ochii sai, momentan inexistenta, ma parjoleste. Exact asa cum spunea Lamartine, “un seul être vous manque et tout est dépeuplé.” ["O singura fiinta iti lipseste si totul e pustiu"] Nimeni si nimic nu acopera acest vid, acest hau.

40 de ore numarate in care nu poti sa adormi, desi corpul e fizic obosit. Dar exista acolo, in tine, o supraconstiinta care nu te lasa, te racaie, te zgarie pana la sange, iti lasa rani adanci si racaie si racaie, in asa fel incat n-are timp sa se cicatrizeze nimic. Ai lua macar un sfert de somnifer, stii ca ti-ar fi suficient ca sa adormi, caci nu iei niciodata nimic, dar, ca de obicei, n-ai medicamente in casa. Nu poti sa citesti, nu poti sa scrii. Nu poti nimic, te zvarcolesti. Sapte serpi reci iti inconjoara inima. Nu poti nici macar sa plangi. Iti inchipui ca daca vei reusi sa plangi, iti va fi mai bine. Aiurea! A doua, a treia zi, reusesti sa plangi. Si nimic! Lacrimile ustura si mai rau. Sapte galeti de lacrimi in sapte zari. Cel mai rau te doare ca nu intelegi, caci esti o fiinta rationala, care are nevoie sa stie. Poti sa accepti orice, dar ai nevoie sa pricepi.  A doua seara, dupa noapte alba, te tarai afara din casa, pana la masina unui prieten, in noapte. Te simti inutil, si regreti enorm, iti amintesti de anul trecut, de durerea din primavara. Ironia sortii. Apoi, pe vremea asta, surasurile tale de atunci, trezite atat de simplu tocmai de… si simti un gol in stomac! Nu ai chef sa te duci nicaieri, nu ai chef nici sa pui un picior in fata altuia, nici sa rasufli, ai curma toate astea, dar nu stii sa o faci. Te tarai, sperand ca te vei extenua, ca vei putea dormi, dupa. Nu dormi nici dupa, supracostiinta lucreaza, sapte milioane de ganduri te incoltesc. Trec orele si nici macar nu stii de ce si in ce directie trec. Sapte ore.

Te doare tot orasul, te ustura aerul care te atinge, faci ocoluri mari ca sa nu treci pe trotuarele acelea, te-ar arde, ti-ar face rau, te-ar carboniza, ca sapte flacari imense ale unui incendiu de nestins. Te parjoleste geografia locurilor sacre. Nu-i mai cauti prezenta, pentru ca realizezi ca-ti e rau. Cateodata ti-e bine, alta data ti-e rau, in prezenta sa. Incerci sa-ti dai seama daca acum ti-ar fi rau. Incerci sa stai departe, sa ocolesti la sapte leghe in departare punctul nevralgic, sa nu pasesti pe trotuarele acelea.

Dupa cateva zile, abia daca le stii numarul, ajungi la birou, ca in fiecare dimineata. Numai ca, spre deosebire de fiecare alta dimineata, vomiti. Brusc si fara drept de apel. Nici n-ai ce, caci n-ai mancat nimic de nu stii cate zile. Vomiti, si te sperii, caci stii ca esti puternic fizic, si ca nu ti se intampla asta aproape niciodata. Te doare, te-ai razbunat pe corpul tau, ti-ai batut joc de el. Si el n-avea nicio vina. Te uiti in oglinda, te pipai, iti vezi pielea fina, si contrastul cu paloarea. Ti-ai batut joc de corpul tau, ca si cand te puteai pedepsi, nici tu nu stii prea bine pentru ce. Intre timp, cu o zi inainte, reusisei sa si plangi. Si ai plans, cu intreruperi mai mici sau mai mari, toata ziua, sapte ore, pana n-ai mai avut suflu, pana n-ai mai putut plange de oboseala. Si nu, plansul n-a adus eliberarea. Nimic, parca mai rau.

Si asfaltul, asfaltul acela, crapat, prafuit, pe care-l bateai cu dragoste la pas, te doare. Il urasti, il ocolesti.
Candva, in timpul zilelor nesfarsite, iti amintesti ceva. Si, oricat de ciudat ar parea, zambesti larg. Similitudini salvatoare. Atitudini extreme pe care le regasesti. Si brusc, zambesti. Si apoi reusesti sa dormi. Si apoi reusesti sa scrii. Sapte zile ca sapte luni.
Oh, si mai e ceva! Avantajul este ca, dupa asta, treci mult mai usor peste alte inconveniente, desi sunt grave, la randul lor. Sfarsitul resurselor. Dureros leitmotiv: sapte zile ca sapte luni.

A fi barbat nu exclude a simti, a fremata, a respira, a fi sensibil, si a aprecia sensibilitatile, la randul sau. Si barbatii sunt sensibili, si cat timp nu vom intelege asta, nu va fi ok, lumea nu va fi coerenta, armonioasa, senina. Iar ca barbatii au sensibilitate nu inseamna ca-s mai putin puternici. Puterea este altceva. Iar opusul puterii nu este sensibilitate, ci slabiciune. Si intre sensibilitate si slabiciune nu exista niciun raport direct, si-n niciun caz semnul egal.

Si un barbat poate aprecia frumosul, poate fi emotionat de o situatie, de o priveliste, de un om, de o privire, de o strangere de mana. Si un barbat poate scrie, si un barbat poate plange. Toate astea nu-l fac mai putin puternic. Toate astea il fac sa fie doar om. Iar omul e om, indiferent de sex. In aceeasi masura, cliseul (pagubos si el, de altfel), ca femeile nu sunt “sensibile”, nu sunt “excitate” la chestiile care se spune traditional ca-i incita pe barbati, este la fel de fals. Perceptia unei femei poate fi la fel de interesata fata de stimulii respectivi. Orice segmentare “definitiva” si “litera de lege” intre oameni este gresita. Suntem de mai multe feluri. Exista femei insensibile si barbati sensibili. Exista femei care, desi insensibile, nu-s nici puternice. Exista barbati puternici si sensibili, sau insensibili si totusi slabi. Oamenii si trairile sunt atat de variate!
A tremura, a fremata, a iubi si a arata asta, nu inseamna slabiciune. Inseamna traire asumata a unor stari. Si e valabil si pentru femei si pentru barbati.  A simti nu inseamna vulnerabilitate. Poate chiar inseamna o putere si mai mare. Aceea de asumare. Si de rostire. Si puterea de a trai cu toate resursele, din tot sufletul, pana la capat. Puterea de a musca din viata cu toata gura.

Mie nu mi-au placut niciodata dulcegariile, romantismele rasuflate, excesul de inimioare, catelusi, iepurasi, ursuleti, diminutivele folosite excesiv. Imi plac florile, sigur, imi plac bucuriile simple. Dar nu jucariile de pluş, lălăielile fără noimă, sclipiciul si prosteala blegoasa. Insa acest lucru nu inseamna ca nu-mi plac oamenii sensibili. Apreciez foarte tare oamenii care scriu si simt frumos. Pot sa inteleg si sa mangai un barbat care lacrimeaza, pot sa-l tin in brate si sa-l alin, si asta nu-i stirbeste cu nimic din rolul sau de erou, din admiratia pe care i-o port. Nu mi se pare ca e mai putin protector pentru mine, daca a simtit ceva si a exprimat ce simte.
Nu m-as putea, in schimb, indragosti de cineva care are un compas in ochi, un computer in inima, un cantar in maini. De cineva care ar face nesfarsite liste si care ar contabiliza orice.
Da, imi plac barbatii sensibili, si nu, sensibilitatea nu inseamna ca EL nu este Zorro in ochii mei.

Oamenii reactioneaza simplu, la stimuli simpli si cuvinte simple. De aceea ne raman in minte cele mai stupide reclame. Cele finute si destepte iau premii la festivaluri. Cele rudimentare, primare, simple devin leit-motiv popular rostit in intruniri amicale, cu zambet in coltul gurii. Amintiti-va doar de “Dorele!”, “chemati oamenii de la Minolta!“, “n-ai cu cine!” si altele de acest gen.
In sprijinul afirmatiei mele, imi amintesc o scena din campania electorala la localele din 2008. Oprescu iesise din PSD de cateva luni, si candida independent. Ca sa rememoram contextul, atunci nu exista grupusculul care exista azi, denumit “independenti”. E important acest detaliu. Iesise deci Oprescu si candida independent. A crezut el ca e smecher, si si-a facut niste fluturasi pe care scria “Oprescu, Partidul Independent“.  Eram intr-un cartier bucurestean de vile, in sectorul 1, cand o fata a ridicat fluturasul, aruncat in curte. Fata, studenta la ASE. Priveste fluturasul si imi zice: “Oprescu si-a facut partid.” Eu, uimita, ii raspund: “Nu, nu si-a facut. A iesit din PSD, candideaza la primarie asa.” Ea, foarte convinsa: “Ba da, uite, scrie aici, Partidul Independent.” Am privit-o cu ochii rotunzi, si am realizat ca e bine sa nu faci glumite si subtilitati in fluturasii electorali. Si daca faci glumite, ele trebuie sa fie din cele super cunoscute de popor, sau sa nu faca apel la o mare inteligenta pentru a fi percepute. Altfel, fluturasii aceia sunt degeaba. Sau pot face chiar rau, de la caz la caz.

Asta a fost partea negativa a subtilitatii folosita in comunicare atunci cand nu e loc.
Partea “pozitiva”, si spun pozitiva doar din punctul de vedere al atingerii scopului propus al comunicarii, este folosirea subtilitatii cu buna stiinta, ca sa creezi ceaţă in mintea si asa incetosata a receptorilor tai.
Un exemplu in acest sens este campania PD-L pentru referendumul pentru legea capitalei. Dincolo de reluarea culorilor din campania pentru referendumul din 2009 (cel cu reducerea numarului de parlamentari), afisul contine o insiruire de nume: “Oprescu, Chiliman, Piedone, Udrea nu fac legea capitalei“.
Am ramas siderata cand l-am vazut, am fost sigura ca e destul de bine facut cat sa nu fie inteles…. si am facut un experiment. L-am fotografiat, cum l-am vazut, si l-am pus pe Facebook. Lista mea contine oameni avizati, educati, si mai degraba anti-PD-L. Ei bine, s-a verificat ce gandeam, si am fost foarte trista, mi-as fi dorit sa ma fi inselat. Nici macar ei nu intelegeau. Nu erau nici macar siguri cui apartine afisul, desi, cum vedeti, el contine sigla partidului.
Au fost variante de raspuns de la:
1. nu e al PDL
2. A plecat Udrea din PDL
3. E Udrea in dizgratie, se cearta intre ei
4. Numele ei acolo e o greseala
5.E o idee buna acest afis (fara sa se precizeze care)
6. S-a saturat lumea de vorbarie
7. e agramat afisul
8. ce? e campanie electorala?
………….. Teribil. Asta, oricat nu mi-ar conveni sa recunosc, este exemplu de confuzie semanata in mod voit, cu efecte…

Foarte putini oameni si-au dat seama. Si aceia, profesionisti in comunicare…  Daca nici cei “anti-nemairosti-i-as numele” nu si-au dat seama, va dati seama ceilalti, cei nehotarati, cei fara habar? Poporul mediu? Pur si simplu, am fost cumplit de trista, desi, sincer, ma asteptam la aceste “rezultate”, de cum vazusem/fotografiasem panoul. Dar, atat de trista dupa ce am constatat asta, [pentru ca, oricat as fi de lucida, tot speram intr-un coltisor de suflet de copil sa ma insel], n-am putut sa mai scriu despre asta, atunci. Au scris, in schimb, altii, aici. E bine si mi-as dori mult sa foloseasca!

Culminand cu joi, cand mi-a fost rau fizic si am vomitat la birou, desi nu prea aveam ce, ca nici de mancat n-am mancat saptamana asta. Ciudat, caci eu sunt foarte rezistenta fizic, nu mi-e rau cu una cu doua, ba chiar nu mi-e rau deloc. N-am nici antinevralgic in casa, de cand ma stiu. In fine, spre sfarsitul saptamanii, de extenuare si ne-rezistenta,  am dormit 12 ore. Si au programat astia cutremur in timpul somnului meu )

E un rasarit inutil, greu de acceptat, dupa ce m-am uitat, minut cu minut cum trecea timpul, incetisor, nici eu nestiind daca sa cred ca trece prea repede sau prea incet.  Un rasarit inutil, dureros, anacronic, fara noima.

Mi-e ok singura, am ales sa raman acasa, cum spuneam, intr-o anumita masura, este o alegere.

Si anul trecut eram asa, si mi-a fost bine. Anul trecut Pastele a fost  mai la inceput de aprilie. Pentru ca acum raportez totul la inceputul lumii. Iar Pastele a fost inainte de inceputul lumii. La Inviere, am coborat la biserica de langa bloc. Eram cu cateii. (nu, nu la biserica, ci in week-end-ul respectiv).  Anul asta, si cateii sunt la munte. Nu-i problema, ma responsabilizau, cumva, trebuia sa am ore regulate, sa am grija de ei. As putea sa ma duc in familie, draga mea verisoara ma asteapta, dar am hotarat sa stau aici.
Mi-e bine asa, nu e o decizie pripita sau emotionala. Am mai stat eu si revelioane singura (ma rog, in unele am fost impiedicata sa)… Dar nu ca n-as fi planuit

Am sa respect traditia de a avea ceva nou pe mine (haine). Am sa fac la fel ca in alti ani. Cu o singura exceptie. Desi am biserica langa bloc, anul asta ma voi duce la biserica de langa el. Macar asa sa simt ca sunt aproape. Sa merg pe acele trotuare, sa respir acel aer. E important.

Dragii mei, sa aveti sarbatori linistite. Sa va fie asa cum stiti voi ca va e bine, senin, cald si fericire.

Si mai socant e ca vine din partea unui om implicat de atatia ani, din partea unui om educat si matur. Ce viitor mai avem noi, ce speranta? Unii intra in politica pentru a se imbogati, altii pentru a-si satisface setea de putere si a-si contrabalansa unele frustrari, altii … ca un hobby. Stiu, o sa-mi spuneti ca-s idealista, dar eu intreb: ai voie sa intri in politica daca nu te gandesti catusi de putin la acest popor?
Am avut ocazia sa vad organizatii de partid din interior. Multe. Nu spun cine, care, cand, cum. N-are oricum importanta, pentru ca e o situatie generala. Oamenii sunt prea preocupati sa-si dispute minuscule detalii, mici scaune si pozitii interne, isi pierd energia si timpul in racaieli meschine si ridicole, pierzand din vedere scopul comun, scopul mare, batalia adevarata. Prea preocupati sa castige un nimic, isi petrec timpul trecand la propriu pe langa scopurile principale, focalizati pe penibile si minuscule contradictii, pe orgolii interne, nefolositoare, contra-productive. Trist, enorm de trist. La fel si cei care practica politica pe post de hobby. In loc sa mearga la clubul de filatelie, merg la partid… Superb. Viitorul copiilor nostri e in maini bune. Ce sa zic acum? Sunt, probabil, mai catolica decat papa. Din nou. Si am sa mor asa, nu ma schimb. Idealista, daca vreti voi. Dar eu sper, din suflet, si ma voi lupta, la nivelul meu, ca oamenii sa inteleaga. Si din ce in ce mai multi oameni sa gandeasca asa cum gandesc eu, si sa constientizeze lucrurile.

Eu una, ca cetatean implicat si responsabil, n-as vota niciodata un om care face politica din hobby. Niciodata.

Fara sa-mi dau seama, am ajuns acasa la prietenii mei pentru o masa duminicala la ora la care anul trecut ne intalneam. Nu calculasem acum, si ar fi trebuit sa fiu la prietenii mei cu o ora inainte, dar totul mersese pe dos. Un cercel pierdut, cautat prea mult, ca si cand m-as fi blocat pe el si altul nu putea inlocui nevoia. Un inel rupt in usa lor de la intrare, un alt cercel cazut din ureche in lift… Inlantuiri ciudate. M-am asezat la masa si am baut primul pahar de vin cand, anul trecut, ma asezam pe scaun… Am incercat sa nu ma gandesc, sa nu retranspun minut cu minut ziua. Am incercat sa ascult discutia. Am incercat sa rad si sa-i fac sa rada. Am incercat sa par eu. Am si facut toate astea. Dar undeva ramanea, neobosit, neadormit, neostoit, dorul. Ma inalta si ma arde. Ma doare si ma innobileaza. Ma tulbura si ma insenineaza.

Minut cu minut am retrait totul. O parte din mine era la masa cu prietenii mei. Radeam cu ei, paream acolo. Insa eu, adevarata, eram coborata in  mine insami, retraind, pas cu pas, minut cu minut orele de atunci, privirile lui, atunci cand am reusit sa i le vad, dincolo de perdeaua mea de jena. Mi-e greu sa-mi amintesc despre mine,  atunci, stiu doar ca eram nefireasca, poate si dintr-o regretabila inlantuire de evenimente, cel putin jenante pentru mine. Nefireasca e putin spus. De la haine si pana la atitudine. Eram impiedicata. Mai copil decat copiii. O fetita pierduta intr-un corp de femeie, care n-o lasa pe femeie sa actioneze, ci prelua conducerea, copilaresc cuminte. Habar n-am cum paream vazuta din exterior. Stiu doar ce simteam, am o idee precisa despre toate trairile din acele ore. Le-am retrait secunda cu secunda, desi o parte din mine era la masa cu prietenii mei. Le multumesc lor ca m-au tinut aproape azi. Fara indoiala ca as fi depasit ziua intr-un mod mult mai complicat fara ei. Mi-ar fi fost dificil daca nu m-as fi fortat sa fiu macar un pic, parte din peisaj. Peisajul lor. E relevant cum m-am simtit zilele anterioare, cum am retrait fiecare din momente, ca si cand a fost ieri. Iar ieri, pre-ziua lui azi…
Si uite asa, m-am dopat cu cafea. Ca si cand, in fundul fiecarei cesti, as fi putut gasi izbavirea. Si de fapt, ce e izbavirea? Am baut si vin, si altceva. Si totusi, vinul n-a avut absolut niciun efect. Pur si simplu nu ma atingea. Cand sunt in stari intense, parca as fi de pe alta planeta. Nimic nu se prinde de mine. Si iar am mancat bomboane Bucuria. Si tot degeaba… Culmea e ca si plecarea mea de la ei a coincis cu ora precisa de anul trecut a plecarii. Soarta nu inceteaza sa fie ironica… sa-mi arunce coincidente in cale.

Fiecare secunda mi s-a scurs in vene ca o picatura de otrava. Din otrava aceea pretioasa, continandu-l. El mi-a reintrat in minte, in suflet si in interiorul trupului, ca si cand le-ar fi parasit vreodata. Mi s-a insinuat insidios in cele mai mici orificii. M-am bucurat sa simt din nou gustul otravii aceleia, aroma si deliciul sau, supliciu infinit de dulce, retrait ca un orgasm.  Si mi-a fost  atat de intens aproape, incat, daca as fi inchis bratele, sunt sigura ca s-ar fi incolacit in jurul taliei sale.
Noaptea asta nu dorm, dar il visez. Cu ochii deschisi, intr-o stare de dorinta infinita.

“Focul vânăt e gonit de vânt,
zările-au uitat să mă mai doară…”
(Serghei Esenin)

Dar poate ca e mai bine cum sunt ei. Poate ca e bine ca refuza alta imagine a mea. Pana la urma, eu sunt cea care tine extrem de mult la intimitate, si apăr cu ghearele si dintii ceea ce consider privat. A nu percepe din mine decat fetita vesela, optimista, care glumeste si sub furtuni, care nu-si pierde simtul umorului, e poate foarte bine. Ei refuza partea intunecata, cinismul umorului meu care aluneca in macabru (ma penalizeaza de fiecare data pentru asta), tristetile mele. O cheama inapoi pe luminoasa. Si poate ca e bine asa. Pana la urma, ei ma ajuta sa-mi pastrez trairile intime dincolo de perdeaua groasa pe care am tras-o intre public si privat, in viata mea, si pe care nu doresc nicicand sa o inlatur.

Mi-e greu in unele zile. Date pregnante in viata mea. Ironia sortii, pe 17 aprilie am pierdut un om, si tot 17 aprilie m-a facut sa cunosc alt om. La niste ani distanta. Tot ironia sortii, zilele astea mananc bomboane Bucuria. Cum suna? Sunt trista si mananc Bucuria. N-o mai manca, traieste-o. De unde sa o cumpar? Nu se cumpara… bomboanele se cumpara. Cu bomboanele e infinit mai usor. Insa bomboanele indulcesc doar putin… Derizorie bucurie. Efemera, non-profunda, superficiala si exterioara. Ba mai si ingrasa Stiu, n-am de ce sa-mi fac probleme. Apropo, pentru voi, eu si din groapa am sa cant, si am sa fac o gluma…

Senzualitate? Hm, e un cuvant prea slab, prea dulceag. Contopire. Zambesti larg, iar eu zambesc sfioasa. A ta. Pour toujours. Am zis candva ca eternitatea nu exista? Ba bine ca nu. Toate secundele astea, toate trairile astea, ma contrazic. Mi se zbate inima in stomac, de emotie, de dorinta, de cainta de a fi negat absolutul si eternul dragostei. As merita sa fiu pedepsita. Iar dulcea mea pedeapsa sa fii tu, in fiecare zi.
Sa ma locuiesti cu ardoarea ta, sa ma tii prizoniera pana-n capatul capatului, si dorinta noastra sa ne supravietuiasca si dupa ce noi vom fi pamant. Sa vibreze aerul de “noi”. Primavara sa ne cautam printre copacii infloriti, doua suflete care se contopesc, tinandu-se de maini imaginare, privindu-se in ochi imaginari, strangandu-se in brate imaginare. Vara sa ne alergam in caldura prafoasa a orasului, doua suflete avide unul de celalalt, ingenunchiand imaginar sub potopul placerii reale. Toamna, sa ne adapostim de ploi in parcuri, sa ne pipaim imaginar pe banci reale, pe care le vom fi incercat deja in aceasta viata, banci ce au pastrat in lemnul lor, incrustate, urmele pasiunii noastre carnale, lemn imbibat de viata pe care poposim imaginar. Iarna sa ne cuibarim in case, fara sa deranjam pe nimeni, incalzindu-ne unul pe celalalt, suflandu-ne in palmele imaginare ca sa nu avem mainile imaginare reci atunci cand ne atingem si ne mangaiem. Iubindu-ne dincolo de granitele anotimpurilor, ale vietii, ale ratiunii si chiar ale ceea ce oamenii ar socoti ca e plauzibil, posibil, poveste nesfarsita, nesfarsindu-se datorita intensitatii.

Toate astea-mi cutreiera mintea, in timp ce in corp imi urca navalnic, neostoit, dorinta, acul potentiometrului dandu-se peste cap. Mi-ai zapacit contorul, mi-ai dereglat punctele cardinale. Mi-ai stricat ceasurile, si oricum nu mai am nevoie de ora. Traiesc si respir dupa ritmul tau, ghidata de respiratia ta sacadata, de bataile inimii tale, de ritmul dorintei tale. N-am nevoie de tic-tac. Iti sorb aerul pe care-l expiri din plamani. E ca un preludiu al unui sarut. As vrea ca totul sa fie atat de rapid, si totusi, as vrea sa prelungesc la nesfarsit fiecare clipa. Nu mai suport, imi doresc sa ma strangi in brate, dar tu continui sa-mi strangi doar mana, amplificandu-mi si amplificandu-ti dorinta, la unison, pentru a genera o explozie. Esti divin, stii exact sa dozezi lucrurile, si stiu ca vei face urmatorul pas doar inainte ca ratiunea mea sa ma abandoneze, doar inainte de momentul in care ar urma sa innebunesc.

Si vine acel moment, cum-necum, din intensitate in tremur, din zambet in rugaminte a ochilor, din freamat in vibratie adanca, prelunga, ardenta, un prea-plin al dorintei care trebuie rezolvat. Imi lasi mana pentru o secunda, pentru a ma cuprinde cu ambele brate.  Sunt lipita de tine si te simt in fiecare por, prin fiecare crapatura, existenta sau nu. Mi se deschide fiecare centimetru patrat de epiderma pentru a te absorbi mai bine, pentru a-ti primi si pastra epiderma, mirosul, atingerea, gustul, pasiunea sacadata. Dupa acelasi ritm doar de tine stiut, cel pe care-l stapanesti mai bine decat un muzician isi cunoaste instrumentul, faci miscarea urmatoare doar cand ma simti osciland, in pragul nebuniei iscate de dorinta.
In sfarsit, esti in mine, acasa, iar eu sunt in magie, in infinit, in ocean, in vazduh, alternativ. In valuri de placere, inundata la propriu. Pâlpâim amandoi, ca doua lumanari aprinse, cu flacarile la unison. Te simt satisfacut, ma eliberezi din stransoare, dar nu-mi dai drumul mainii. Mi-o tii, grijuliu, in causul palmelor tale. Si adormim. Fericiti, tinandu-ne de mana.
Suflete pereche, avem intalnire si dupa ce vom fi pamant.

Si ma intrebam: care e legatura dintre mine si ei? Suntem toti romani. Cat de mult semanam?  In aceeasi zi, vazusem o reclama la OTV, pe blocul de la Natiunile Unite, care proclama “Aici e toata Romania”. Eu, sincer, m-am simtit exclusa. Cu alte cuvinte, “tu du-te de aici, ca nu contezi.”

In seara respectiva, cand priveam siderata la tv, aveam de ales intre boc la Realitatea TV, sau un caz de crima la Antena 3. (un roman care si-a ucis sotia in Spania). Ok, inteleg ca se intampla asemenea atrocitati, dereglati exista pe toate meridianele. Nu inteleg de ce trebuie sa devina subiecte dezvoltate pe larg. Nu ma luati cu argumentul ieftin al “trebuie sa traiasca, trebuie sa se vanda”. Inteleg regulile societatii de consum, am trait foarte devreme intr-una (in vestul Europei). Am fost jurnalist intr-o redactie dintr-o societate de consum, ani de zile. Si totusi, asemenea alegeri nu erau validate. Nu ca nu erau validate, dar nici nu s-ar fi gandit cineva vreodata la ele. Crimele, accidentele, atrocitatile aveau o rubrica speciala, “fapt divers”, care nu avea mai mult de o pagina, dintr-un ziar care continea peste 40 de pagini. Toate erau exprimate decent, iar identitatile erau ades protejate. Si era un ziar dintr-un grup mare, care era lider regional de piata.
Si acolo divortau personalitati. Si totusi, nu aveam divorturi si spalari de desuuri murdare in public.  Faceau, cel mult, obiectul unei stiri, pe o coloana. Si erau dezvoltate doar in presa de scandal. Dar publicul stia ce cumpara, cand cumpara acea presa.
Nu inteleg de unde pornirea asta spre lucruri urate. De unde aplecarea spre sordid, spre mizerabil, spre josnicii. Scuza: “asta cere publicul”, nu mi se pare o scuza valabila. Publicul nu a cerut asta, si daca publicul vrea asta, n-are decat sa isi ia din ziarele specializate sau de la emisiunile TV specializate. Contopirea televiziunilor generaliste sau de stiri cu televiziuni de scandal (mai bine zis de cocina), este foarte periculoasa, si inexplicabila.

Si da, oamenii dau sms ca sa-si dea cu parerea despre o situatie absurda. Si platesc acest sms. Dar nu va suparati pe mine ca va spun, dragi fosti colegi de breasla, felul in care a ajuns societatea este si din cauza presei. Asa cum si in presa au reusit sa urce si sa se mentina oameni incompetenti profesional, care au luat cateodata decizii indoielnice editorial, asa si poporul a fost influentat. Pentru ca presa, in Romania, isi uita rolul educativ, pe care ar trebui sa si-l auto-asume. Nu ca o povara, ci ca pe o datorie inteleasa si asumata de putere in stat.
In Franta (si nici Franta nu este tara perfecta cu presa perfecta, pentru ca asta nu exista), presa se confrunta foarte des cu cititorii/telespectatorii sai. Exista emisiuni de dezbatere care pun publicul fata in fata cu jurnalistii. Iar publicul critica deciziile editoriale, acolo unde ele sunt criticabile. Iar jurnalistii raspund, asculta, baga la cap si modifica lucrurile in consecinta.

De ce presupun cei care iau decizii editoriale azi ca noi ne-am dori sa vedem mizerii din alcovurile unor vedete, discutabile ele insele? De ce flutura scuza ieftina ca asta-si doreste publicul? E rusinos. Sigur, avem sanctiunea de a inchide televizorul, de a nu mai cumpara ziarul. Mai usor ar fi insa o auto-cenzura la izvor. O decenta.
Mai firesc ar fi ca in sedintele redactionale asemenea subiecte sa nu “treaca”, sau sa fie trimise la rubrica “simple stiri”. Dar cand te numesti televiziune de stiri, si deschizi jurnalul de ora 20 cu divortul a doi indivizi absolut discutabili ca valoare… Si chiar si valorosi fiind, sunt probleme private, iar ce se intampla in dormitorul, bucataria sau camera de zi a unui cuplu este fix problema acelui cuplu.

Eu, ca cetatean, vreau o presa decenta. Ca sa nu mai spun cum ma simt ca jurnalist.

Romania duce lipsa de modele, de un sistem de valori sanatos. Presa romana, si ea, duce lipsa de modele. Vreau si eu sa ma uit admirativ la X sau Y si sa spun “ei, asta inseamna sa fii jurnalist”. Nu spun ca nu exista, insa cei adevarati din pacate nu coincid cu cei care sunt vedete, cunoscuti de publicul larg, sau considerati “varfurile”.
Eu acum despre acele varfuri scriu… Pentru ca o discutie, aseara, mi-a confirmat ca oamenii ii considera demni de luat in seama, ba mai mult… geniali. Ei care emit doar citate din intelepciunea populara, maxim. Mi se pare periculos si trist. Doar pentru ca au o orientare politica asemanatoare cu a celor care-i asculta, acestia ajung sa nu mai distinga adevarata valoare sau capacitate de platitudini emise cu voci sforaitoare si de mediocritate.

Ca sa luam cazul precis al editorialului din care e extrasa magistrala fraza, [ "Stau in fata calculatorului, cu degetele pe taste, gandesc, scriu, sterg, iar scriu, iar sterg"], evident, stiu ca e greu sa scrii ceva cu 48 de ore inainte de un rezultat final, stiind ca cititorii vor avea sub ochi textul tau dupa ce lucrurile se vor fi decantat. Nu contest. Realizez dificultatea. Dar in aceste cazuri, daca esti onest cu tine insuti, si cu cititorii tai, ori schimbi subiectul, ori o intorci asa frumos din condei incat totul sa para armonios. Tuturor (cel putin celor care am facut meseria asta), ni s-a intamplat macar o data sa nu avem stare, sau sa nu avem chef, sau sa nu ne simtim in regula cu un anumit subiect sau un anumit context. Trebuie sa rezolvi cinstit aceasta “ne-stare”, acest decalaj.  Cinstit pentru tine, in primul rand, unde mai pui ca trebuie sa fii cinstit si cu cei care te citesc/asculta, si sa-i respecti. Respectul impune si acest fair-play, macar intr-o doza minima recomandata.

Lasa ca acel text, care se vrea editorial, n-are substanta si continut. Dar macar sa aiba gratie, condei, autorul sa “ma faca” din cuvinte. Nu sa scrie ca nu scrie, si sa o mai exprime si intr-un mod mediocru!
In plus, daca tot nu te simti in largul tau intr-un subiect, nu-l scrie! schimba-l! Sincer, eu nu sunt vreo vedeta, dar nu mi-as fi permis sa scriu si sa semnez public un asemenea text. Cand esti analist cu pretentii si te exprimi in editoriale, e stupid sa scrii o asemenea fraza. “Stau în faţa calculatorului, cu degetele pe taste, gân­desc, scriu, şterg, iar scriu, iar şterg“. Eu as pune-o la scoala de jurnalism la gazeta de perete la ASA NU. Ce naiba? Asta pot sa scriu eu aici pe blog, sau in scrisorile mele de amor, nu un analist-editorialist intr-un saptamanal economic ce se doreste serios. Ce, frate? Scrii sau nu scrii? ))) Nu ne intereseaza framantarile aditionale Acelea sunt din intimitatea ta, si n-au a face cu subiectul.
Si repet:  macar daca tot vrei sa scrii ca nu scrii, daca tot asterni 3000 de caractere ca sa explici ca nu poti spune, macar fa-o cu arta! Da-ma pe spate, fa-ma sa raman fara rasuflare, sa citesc cu placere, cu incantare, cu deliciu! Fa-ma sa-ti sorb cuvintele, fa-o cu maiestrie, da-mi macar placere daca esti incapabil sa-mi furnizezi informatie sau un punct de vedere valid. Produ o senzatie, macar, daca nu-mi produci admiratie pentru precizie sau luciditate, sau informatia pe care mi-o dai. Da-mi placere, fa-o frumos!

Textul acesta era din seria “Mirandolina isi face o gramada de prieteni” Dar lucrurile acestea ma mahnesc profund, si nu de azi de ieri. Idoli de mucava, vedete de carton, geniali fara geniu. Cum sa fie in regula societatea aceasta, cand ea este gaunoasa si construita gresit, pe niste sisteme de “valori” absolut discutabile? La cine sa te raportezi? Cine sa-ti fie erou personal? Pe cine sa visezi?

Intr-un inventar non-exhaustiv, as putea nota: iubesc mintile sclipitoare, umorul fin, dialogurile inteligente, rasetele, cartile, scrisul, toti centimetrii patrati ai barbatului iubit, mangaierile, aroma corpului sau, ciocolata, cafeaua, vinul alb sec, soarele, vara, trandafirii, muzica, pantofii cu toc, rochiile, bronzul, parfumurile, bananele, sa gatesc, obloanele dupa-amiezelor, saruturile, viteza, culoarea rosie (nu la semafor), tangoul, otrava (aceea), sinceritatea, plimbarile pe jos, nisipul fierbinte, marea, lavanda, livezile de maslini, viile, Provence, New York-ul, mirosul de primavara, mirosul de iarba, baia de la miezul noptii in Mediterana, trifoiul, mirosul gelului de dus pe pielea mea proaspat spalata… bucuriile simple, adica

Acasa inseamna in bratele lui. Pe umarul lui. Langa el. Mi-e bine asa, indiferent de ceea ce se intampla in jur. Nu am sete de posesiuni si nici nu consider ca acasa e unde m-am nascut sau unde am construit lucruri. Succesiv, acasa poate fi aici sau acolo, in functie de unde e el. Acasa e in suflet, nu este o indicatie geografica. Eu port acest acasa cu mine, dar nu, nu ca melcul, ci mult mai putin “fizic”. Acasa e acolo unde simt iubire. Acolo unde daruiesc. Acolo mi-e bine, acolo mi-e cald, acolo am incredere in mine, acolo ma simt coplesita. Acolo plang de bucurie, acolo ma emotionez, acolo vibrez. Acolo trec de pragul lacrimilor, acolo explodez de placerea simturilor. Si de acest prea plin sufletesc.

Acolo unde te simt pe tine. Fie ca ma tii in brate, fie ca esti plecat, te simt. Te stiu, nu esti prea departe, te simt cu toate simturile obisnuite, dar mai ales cu cele de femeie indragostita. Adulmec cu pofta si nesat vazduhul care tremura in preajma ta. Iti miros pielea, iti simt fiecare por, iti simt dorinta si stiu ca ti-o transmit pe a mea, astfel dublandu-le pe amandoua. Te simt tresarind, si tresalt si eu. Te simt vibrand si ma cuprinde o moleseala incomparabila, o dorinta fierbinte, ardenta, impetuoasa. Petalele mi se umplu de roua in asteptarea fructului tau zemos. Dorinta ma locuieste asa cum stiu ca si tu o porti in interior. E soare, pentru ca tu esti luminos. Chiar si posac, tu esti lumina mea, zambetul meu. E bine, pentru ca tu esti aici. Pur si simplu, tu esti lumea mea, singura constanta de trebuinţă, singurul “lucru” care-mi este necesar ca sa simt ca mi-e bine, ca mi-e cald. Ca sunt acasa.

De curand, Facebook-ul a modificat felul in care afiseaza like-urile date in site-uri externe. Ele apar aproximativ ca un share, adica au atasat dupa ele, link-ul respectiv. Pe unii ii deranjeaza. Mie mi se pare o idee buna. Teoretic, ne asumam ceea ce ne place si ceea ce ne displace. Eu sunt de parere ca acest mod de afisare ii va determina pe oameni sa dea like in mod mai responsabil, si nu doar “la misto”, sau automat. Vorbesc mai ales despre cei la care gestul like este repetitiv, de zici ca au un sindrom nervos pe mouse Masini de dat like-uri. Si e pacat ca e asa. Indiferent din ce motiv o fac. Fie ca vor sa arate aprecierea fara limite, fie ca vor sa interactioneze (si neavand cuvinte, se marginesc la like-uri), fie ca vor sa provoace reciprocitate, gestul de a da like la absolut orice, oricand, e nerecomandat.

Atentie, nu ma intelegeti gresit. Si eu dau like. Pentru ca-mi place ce vad/citesc, si pentru ca apreciez sincer. Pentru ca nu e nevoie cateodata sa si spun ceva. Nu asta neg. Ci automatismul si like-ul dat cu intentii de lingusire/manipulare

Acum din punctul celalalt de vedere. Al celor care isi doresc din suflet sa primeasca. Oameni ahtiati dupa like-uri. Am auzit ca exista oameni care trimit mesaje private ca sa obtina like-uri la postari (si nu vorbesc de clasicele concursuri organizate de diverse companii, ci de postari private). Trist.
Iar ieri am auzit ceva si mai trist. Un amic din lista mea a postat un status in care povestea ca a fost sters de cineva din lista de “friends”, iar acela  i-a trimis si mesaj privat: “pareai mult mai nostim in replicile pe peretii tertilor, si de cand te am in lista, nu mi-ai dat nici macar un like.” Asta mi s-a parut culmea comicariei. Cum Dumnezeu? Pai dau like daca ma intereseaza, daca-mi place, si nu in ultimul rand daca VAD (sic!!!) cerinta de baza, principala chiar. Poate nu-s pe faza, poate nu-s online, poate orice… N-avem norma de like-uri, nici de citit, nici de scris. Iar rationamentul “nu-mi dai like, deci te sterg“, mi se pare o gandire de cel mult clasa a 4-a. Cel mult. Cu indulgenta, chiar.

Am mai vazut alt comportament: ii dai like cuiva si brusc vine la tine in cont si iti da o serie de like-uri. Ca si cand simte nevoia de reciprocitate. Ca si cand e un targ, ca si cand e un schimb. Ca si cand e la piata. Eu iti dau, tu imi dai. Nici asa nu-mi place. Pentru ca se apropie de notiunea de cumparare, si nu de placere. Eu asociez like-ul cu ideea de apreciere sincera, de placere, de admiratie. De “imi place asta”, cu toata inima, cu toata gura, cu tot sufletul, cu zambet, si placere. Nu asociez like-ul cu mercantila idee de “dau ca sa primesc”.

Iar de cei disperati dupa like, sincer, mi-e mila. Simt un sentiment de compasiune. Cred ca pe oamenii acestia nu i-au iubit parintii, nu au fost remarcati la scoala, nu sunt populari la birou, n-au prieteni, nu-i admira nimeni, si ca urmare, existenta lor se valideaza printr-un like. Ca atare stau si cersesc un like. Balosesc dupa un like. Se milogesc pentru un like. Si sincer, simt un sentiment de compasiune in ce-i priveste. Baga-ma in seama!, parca striga. Place-ma!, parca implora. Mangaie-ma! parca exclama.

Pledez cu convingere pentru like-urile din suflet. Cele cu cap. Cele cu discernamant. Nu mecanice, nu automate, nu sistematice. Pledez pentru un like cinstit, din inima, adevarat. Un like din acela care conteaza. Pe acelea le apreciez, pe acelea le doresc. Si tot din acelea va dau si eu voua, sa stiti. De aceea, cum stiti toti, nu va dau like niciodata la tot, peste tot, oricand si oricum

Aseara am inteles, (a cata oara oare?), cat de important este sa ai langa tine oameni care te iubesc. Care iti sunt alaturi atunci cand e greu, si care raman langa tine indiferent de situatie.

Asta cred ca e cel mai important lucru, si n-o sa pot sa fiu niciodata destul de recunoscatoare soartei pentru ca am in jur prieteni si oameni care ma iubesc. Multumesc enorm. Si ramasesem fara cuvinte, ceea ce, recunosc, mi se intampla destul de rar. Tot ce pot sa spun este multumesc. Si sa iubesc si eu, cel putin la fel cum sunt iubita.

Iar acum, linistita, insotita de sentimentele bune ale prietenilor, calatoresc spre senin.

Spre senin, ca sa pot darui, ca sa ma pot darui. Asteapta-ma!
Promit ca drumul nu va fi lung, promit cu mana pe inima ca nu voi intarzia mult.

Oricum, te port in suflet. Ma simti? Iti vorbesc in vis, acolo unde vii sa ma intalnesti. Ma auzi? Esti in mine, orice as face. Ca sunt mahnita, ca sunt bucuroasa, ca-s nelinistita sau calma, esti aici, omniprezent, in mintea si inima mea. Sunt sigura ca ma simti si ma auzi. Sunt sigura ca de aceea alegi sa vii in visele mele.

Asteapta-ma!

De cand ma stiu, urasc razboiul. Si nu intr-un fel din acela prostesc, de Miss World, “militez pentru pace in lume”. Ma revolta pana la lacrimi si sange faptul ca oameni ajung sa ucida alti oameni. Suntem fiinte inzestrate cu ratiune si totusi nu putem rezolva conflicte pe cale complet amiabila. Sunt atat de revoltata de ideea de razboi, atat de profund si de sincer, incat nu pot sa vad filme de razboi. Nu numai ca nu ma pot uita la filme, dar evit sa citesc si carti despre razboi. Chiar daca razboiul e doar fundalul. Astfel, n-am vazut NICIUN film despre razboiul din Vietnam. Am vazut un film despre razboiul Israel Liban, anul trecut, intr-un context din viata mea. In rest, nu pot, pur si simplu nu pot.
Imi amintesc, din copilarie, de un film de dragoste. “Strada Hanovra” se numea. Mi-a ramas intiparit foarte tare in minte, pentru ca mama plangea cand il vedea, iar mama mea de obicei nu plangea niciodata. Era un film de dragoste, cu fundal de razboi, ca atare… poate face parte din motivele aversiunii mele fata de razboaie. Cartile cu razboi iar sunt foarte putine, cele pe care le-am citit. Cred ca pot cita acum doar “Peripetiile bravului soldat Svejk”…
Oricum, urasc razboiul. Ma incranceneaza, ma revolta, ma chirceste. Dupa izbucnirea razboiului din Golf, am trait toate tensiunile din Franta, planul Vigipirate instituit, atentatele din metrou… Daca mi-ar sta in putinta, as face sa dispara complet razboiul ca notiune.

Asa cum dadusem la liceu de mate-fizica, tot asa, in firul logic, am dat admitere la facultate la matematica. Unde am intrat Insa, dupa primul semestru, am plecat in Franta, unde “mi-am facut de cap”, si am dat examen la scoala de jurnalism, in 1992, un drum pe care n-as fi luat-o in Romania (prea proaspata “democratia”, prea fragile “modelele”, prea lejera “scoala de jurnalism”). Cateodata ma mai intreb (destul de des), cum ar fi fost viata mea daca as fi ramas la facultatea de matematica si as fi absolvit-o.

Sigur, gandindu-va la evolutia mea ulterioara, la faptul ca am facut facultatea de jurnalism in Franta si am devenit jurnalist, dragostea mea pentru matematica poate parea surprinzatoare. Si nu e, totusi. Matematica mi-a structurat viata, gandirea, limbajul, comportamentul. Matematica imi influenteaza (in bine, zic eu), modul in care scriu.

Spre deosebire de purii literari, eu, chiar daca fac fraze lungi, alambicate, compuse din multe propozitii, complicate, ele nu-s niciodata fara sens. Fiind o iubitoare de matematica, am logica. Aceasta logica ma face sa cladesc in mod temeinic frazele. Cuvintele n-au locuri intamplatoare in inlantuire, propozitiile au sens una langa alta, una dupa alta.
Pot sa deschid fara probleme paranteze. Si chiar paranteze in paranteze. Ele vor avea intotdeauna sens, si nu odata mi s-a spus ca scriitura mea e usor de citit. Ei bine, eu stiu “secretul” acestei impresii. E usor de citit, pentru ca, intre altele, curge foarte logic, si n-are “gauri de rationalitate”. In plus, textul, desi fara “schita” sau schelet, e o constructie logica, pentru ca spiritul meu nu-mi permite sa il structurez decat asa…..
Apoi am fost jurnalist in presa economica, si am scris pe domeniul IT si telecom. Sigur ca iubirea pentru matematica avea rostul ei, aici. Un domeniu tehnic, care ma atragea foarte mult, imi placea, si nu l-as fi inlocuit cu nimic. Oricum, de cand ma stiu sunt destul de tehnica, atrasa de lucrurile noi, mai ales de internet…

In plus, in viata, matematica ma mai ajuta la ceva. Logica imi foloseste zilnic. Precizia imi este mai mult decat utila. Matematica imi confera rigoare. Tot matematica ma ajuta sa fac deductii. Sa am anumite elemente, pe care sa le analizez si din care reies concluzii. Descopar lucruri, ma prind de ele, fac legaturi, conexiuni, le inteleg repede.  Prin reducere la absurd sau nu, rezolv problemele vietii.
De asemenea, am o slabiciune pentru restul oamenilor carora le-a placut matematica. Am tendinta sa rezonez mai usor cu ei, poate datorita punctelor comune de logica si dezvoltarilor mentale cladite coerent.
Singurul “dezavantaj” al iubirii pentru matematica este ca imi doresc sa inteleg orice… Iar uneori e dureros. Nu se poate intelege tot, si pentru mine e greu de acceptat acest lucru. Carteziana cum sunt. Si nu-s mai putin romantica fiind iubitoare de matematica.
Of, unde-i foaia, ecuatia, problema? Mi-e dor sa le rezolv… In lumea matematicii, totul are un raspuns clar. Un rezultat.  O solutie (aflata pe o cale sau mai multe). O victorie. Invingi. Matematica are metode. Dar ofera raspunsuri. Pe matematica te poti baza. E imuabila. Nu lasa loc de interpretari, adica nu de flou. Sigur, interpretari are, intr-un fel. Dar in matematica ajungi pe teren solid, nu in nisipuri miscatoare. Inca iubesc cu pasiune matematica!

Mi-e dor de tine. Inchid ochii si ma abandonez. Mi se intampla sa-ti simt mainile. Intai ma iei usor de mana. Ma tragi usor spre tine, zambind, ma inlantui apoi foarte puternic. Ma strangi la piept, atat de tare incat imi simti inima batand in pieptul tau. Ma lipesc de tine, mica, pierduta, complet mulata pe corpul tau. Nici nu indraznesc sa respir ca sa nu rup magia. Imi tin respiratia, dar nebuneste inima bate in stomacul meu. Si-n pieptul tau bate tot inima mea. Incerci sa ma linistesti, ma mangai tandru pe par. Apoi, ma mangai pe gat, cobori incet de-a lungul pieptului… Nu-mi mai pot tine respiratia. Incep sa respir din ce in ce mai rapid, pe masura ce mainile tale ma locuiesc, ma invata, ma descopera ca si cand ar fi prima data. Sau poate e prima data? Nici eu nu mai stiu, sunt sfarsita si nu simt decat caldura. Sunt plina de tine si simt sfarsitul lumii, de care chiar nu-mi pasa. Suspin… Ma atingi din ce in ce mai ferm, degetele tale sunt ca cele ale unui muzician, fac miscari tintuite, precise, exact pe corzile care trebuie sa vibreze in armonie, pe care le dibuiesti ca si cand le-ai fi creat. Iti simt pasiunea crescand, alaturi de a mea. Ma deschid si-ti fac loc. Ma zbucium si ma zdruncin. Ma inund de placere si caldura si te simt coplesit, langa mine, in acelasi timp. Izbucnesc in plans. Am trecut, alaturi de tine, pragul lacrimilor, cel mai important prag al meu. Ma dezmeticesc cu greu. Plang. Imi sterg lacrimile… si iti multumesc ca m-ai vizitat in vis.

Sambata mi-am luat doza dubla de senzatii de tine. Am inspirat aerul expirat de tine, am calcat a mia oara pe trotuarele pasilor tai, am privit spre ferestrele luminilor tale. Am visat ca ma tii in brate.
Am sperat ca doza dubla de drog sa dureze un timp, sa dureze catva. Dar nu… mi-e dor de tine. E noapte, dar imi vine sa cobor la masina. Chei in contact, pedala de acceleratie, aerul tau, trotuarul tau, ferestrele tale. Te iubesc.

Si mi s-a pus nodul amar in gat, ma sufoca. Beau o gura de cafea din ceasca de langa pat. Ma prefac ca amareala e de la cafea, pe care, de cand ma stiu, o beau fara zahar, neindulcita, cu nimic, niciodata. Pe cine pacalesc? Pe mine insami? Vad ca nu-mi iese… “Va rugam sa ne bagati in seama, ca ne simtim cam tristi fara spiritul dvs“, aud. Bun, surad, respir, ofer. Imi place sa daruiesc. Eu cu primitul am o problema. Adanca (dar asta alta data). Zilele astea sunt surprinsa. Ma situez greu in locu-mi. Am aproape tendinta de a privi peste umar. Cu mine vorbeau? Despre mine? Pe mine ma intreaba? Mie mi se adreseaza? Pe mine ma asculta? M-am defectat. Unde e cheita?  Cu o surubelnita merge?

In email mi se strecoara niste cuvinte foarte frumoase. Izbanda, bucurie, zambet. “Eu, daca as avea parghii, te-as plati sa tii conferinte la Universitate. Despre viata: asa cum scrie Mirandolina, sa le spuna oamenilor. Si te-as plati pentru asta. Tu esti cel mai frumos lucru care mi s-a intamplat de asta vara incoace. Ce tablou frumos i-a reusit lui Dumnezeu: Mirandolina“, spune o doamna pe care o stimez, profesoara, necunoscuta. Adica da, cunoscuta, dar asa, inca nu ne-am vazut ochi in ochi. Ma citeste. Si-mi scrie. Imi spune lucruri. Ma simt coplesita. Pana la emotii cu lacrimi. E aproape incredibil. Ce am facut sa merit asta? Mi-e si mai greu decat in alte momente sa nu ma uit in spate si sa nu ma intreb despre cine e vorba in propozitie…

Bine, am suras. Greu zilele astea. Ma gandesc la el si ma doare. Ma ustura, mi-e dor, ma arde absenta. Il visez cu ochii inchisi si cu ochii deschisi, il pipai cu mintea si cu mainile. Il doresc atat de mult incat uneori mi se intampla sa-l simt aproape, ca si cand m-ar atinge. Dar daca m-ar atinge acum, as exploda, atata pasiune si asteptare s-a adunat in trupul meu. Surad. Calatoresc inspre Tara Surasului Rasare. Iau apa si merinde si nu ma abat de la drum. Pasaport imi e sufletul meu curat, mijloc de transport imi este dorinta. Carburant imi este pasiunea nestavilita, dragostea. Tara Surasului Rasare, am sa o simt fara busola. Cu al optulea simt. Da, al optulea, ati citit bine. Eu am multe simturi… si nu, nu-i al saselea. Al meu e al optulea…

Cum ma simt? E intrebarea la care detest sa raspund, zilele astea. Ma misc printre oameni si lucruri. Ma emotionez, plang, surad. Cum ma simt? Multumesc, stationar rau.

Bandol. M-au napadit toate amintirile. Atatia ani petrecuti in casa aceea dintre Sanary si Bandol. Am simtit pregnant gustul diminetilor in care deschideam obloanele, sa intre lumina sudului, si ma grabeam sa ma pregatesc sa plec la redactie. Kilometri intregi petrecuti in masina, intr-o anumita perioada din viata, cand lucram la Hyeres les Palmiers. Nu multi, 35, dar 35 dimineata, traversand si portul din Toulon, imi luau o ora jumatate, doua. Sau alte dimineti, cand mergeam doar in portul din Sanary, la o aruncatura de bat. Redactia era cu fata la mare. O vedeam cand, intre doua sarcini stresante, imi aruncam neglijent privirea pe fereastra. O vedeam cand, intre doua intalniri, sau doua interviuri, decideam sa-mi beau cafeaua pe o terasa insorita. Ieri, in dupa-amiaza bucuresteana prafuita, inca in iarna, stateam si ma uitam fascinata la acea sticla de vin care-mi aducea atatea amintiri. Ca si cum trasesem de o ata, si se desfacea tot ghemul. Serile la Portissol, cu vin de Bandol intotdeauna, in casa lui Alain si Francis, cu terasa care dadea direct in golf, spatiu privat, unde mergeam sa facem bain de minuit… Saint Mandrier, apoi.

Plajele din SixFours unde-mi plimbam cainii, sau La Seyne sur Mer, mult mai industrializata, cu santierul sau naval. L’arrière pays, minunatiile de sate provensale, Le Castellet, La Cadiere d’Azur. Circuitul Paul Ricard. Saint Cyr sur Mer, autostrada spre Marsilia. Les Calanques.

Gustul imbratisarilor sale, trandafirii, plaja ziua, plaja noaptea, Bandol la apus, la rasarit, in plin soare sau in penumbra. Gustul atator asteptari, sperante, impliniri. Toate astea pentru ca citeam o eticheta. B A N D O L. Sticla aceasta, banala de altfel, in rolul madeleinei lui Proust, aducand dupa sine atatea imagini, valtoare de amintiri si senzatii. Culori, gusturi, mirosuri, sentimente, ca si cum cineva a deschis un sac si s-au pravalit peste mine, toate.

Noptile petrecute jucand carti la redactie, razand, serile cu Karine, la ea sau la mine… Grecoaica de la restaurantul unde mergeam cu El,  care ma iubea ca pe copilul ei. Incercari, trepte urcate, lacrimi, rasete, durere, fericire, respingere si apropiere. Toate astea ingramadite ieri in cateva minute. Privesc pe geam si vad Bucurestiul prafuit, aglomerat, iarna nehotarata sa plece. In sufletul meu soarele Mediteranei, lumina din Provence si gustul de Bandol. Alta viata. Universuri paralele, pur si simplu.

Ma simt pustiita. Fara tine n-am sens. Fara tine n-am loc. N-am aer. N-am viata. N-am suflu. N-am somn. Fara tine nu se mai face dimineata. Nu vad lumina. Sunt incremenita. Probabil ca fara tine nu se va face nici primavara. Oricum… Ce mai conteaza, atunci? Deraiez, evident.

Ma simt mica, nicmicita, fara sens. Ma invart fara rost printre lucruri. Propria-mi casa-mi pare straina. Cuvintele vin, dar imi par anoste. Le insir aici, ca sa fie. Ma doare.  Imi cad ochii pe ecran, in alta fereastra. “Am murit deci exist”, asta vad acum, asta scrie. Asa sau invers? Stranii coincidente, potriviri, intersectari. Ma simt inutila.

Si-mi cad sub ochi, in peregrinarile mele nocturne, cuvintele unei doamne, necunoscute, scrise intr-un colt de internet unde teoretic nu le vedeam. “E fabuloasa Mirandolina! Ca o sampanie intr-un pahar de cristal fin! demidulce, usor acida, spumoasa !“ Am dat peste aceste cuvinte ale acelei doamne necunoscute parca pentru a-mi gasi un rost. Pentru a gasi puterea de a pasi mai departe. Mi le asum greu, acum, aproape ma apasa. Parca nu-s eu. Plang.

Asta seara am avut o tentativa de a iesi. Intr-o masura, reusita. Apoi, esuata. Cateva momente cu doua prietene, m-am gandit oarecum si la altceva. Apoi, in alt loc, cu alti prieteni. Nu mi-am gasit locul, rostul, menirea. Nu am putut. Nu mai suportam… Nu mai stiu/vreau sa ies. Nu pot. Ma doare. Am pretextat ca mi-e somn. Am fugit. Am trecut prin fata casei lui. Salut, zambet. Dorinta. Oprire. Respiratie adanca. Umplere. Pedala de acceleratie la podea. Acasa.
A doua noapte alba. Lucrurile nu devin mai bune pe masura ce trece timpul. Ma napadeste vidul, mi-e dor. Un dor acut, ascutit. Nu stiam ca dorul poate durea la propriu. Tremur. Nici albe nu le mai vad, noptile… Negre nu-s. Gri?

Ei, bine, aveam sa descopar ceva mult mai grav. O tara cu “uniforme mentale”. Ingradiri. Teama de “ce zice vecinul”. O societate arhaica, inca guvernata de temerea de judecata vecinului sau a cine stie cui (chiar si in mediul urban). Una din cele mai importante lectii invatate in Franta de mine, si printre primele a fost: sa nu-ti pese de ceea ce spune lumea. Sa nu-ti pese decat de mana care te hraneste. Doar aceleia ii datorezi ceva. In rest… iti da cineva de mancare? Nu? Atunci bine. Nu conteaza. Pentru mine, intoarcerea in Romania, dincolo de diferentele profesionale, financiare, de perspective de cariera, a insemnat in primul rand un enorm salt inapoi, in timp, ca si norme sociale si interactiune umana.

Ii priveam uimita pe romanii de 50 de ani. Imbatraniti, chirciti, pregatiti sa predea stafeta, cu discursuri de genul “eu am trait, am facut, acum e randul tau”, catre copii lor. Si-mi aminteam francezii de 50 de ani, floarea varstei, oameni tineri, bucurosi de viata, traind din plin, care se bucura de faptul ca au urcat in cariera, ca si-au crescut copiii (pe care i-au lasat in lume). La 50 de ani vesticii se reindragostesc, reconstruiesc. Nu isi incruciseaza mainile pe piept si nu-si pregatesc hainele de inmormantare…
Azi, inca dupa atatia ani de la reintoarcere, privesc pe strazi si ma minunez. Tot nu reusesc sa ma obisnuiesc cu ceea ce vad in jur. Oameni gri, cerniti… Oameni ridati, cu par alb inainte de vreme. Consumati. Sigur, nu-i condamn. Intr-o masura, e rezultatul vietii complicate, luptei zilnice pentru supravietuire, pentru plata facturilor, rezultatul ingrijorarilor “cu ce hranesc copiii”.
Dar in alta masura, non neglijabila, e si vina fiecaruia dintre noi. Pentru ca puterea sta in noi. Puterea de a schimba ceva, macar la nivel personal. Puterea de a nu urma cai batute daca ni se pare ca altceva ni se potriveste si nu cararea indicata de “lume”.

Stiu ca o sa par absurda, cu invataminte super pozitiviste poate ciudate, dar spun: fa ce simti, in masura posibilului!  Trebuie, ai datoria sa faci ce simti. Ai obligatia sa incerci sa-ti implinesti visele. Chiar daca ai sa “cazi”, vei fi incercat, si vei avea multumirea ca ai facut-o. Crede-ma,  asa e bine. Pur si simplu, in masura lucrurilor pe care le poti realiza, fa TOT ce vrei, oricat de nebuneste ar parea. Orice iti doresti, chiar si lucruri ciudate, FA-O!!!!!!!!! Incearca sa destelenesti si pe alaturi de drumul consacrat. Poate ti se potriveste altceva decat “ce face vecinul”. Te vor arata cu degetul? Si ce daca? Multumirea ta interioara conteaza mai mult decat vorbele lumii. Tu vei fi mult mai in acord cu tine insuti, iar acest acord valoreaza aur. Limitele? Limitele sunt doar legea si bunul simt. Respectul celui de langa tine. Dar atat. In rest, da-ti voie sa faci ce simti! Nu merge in turma, ca oile! Cand renunti la ce iti doresti ca sa ramai cu ce poti, mergi in jos, nu in sus. Si n-ai cum sa evoluezi.

Militez activ pentru curajul de a-ti trai propria viata! Trebuie sa faci lucrurile pentru ca le doresti, nu pentru ca le vrea “vecinul”, sau pentru ca “asa trebuie, asa se face”. Nimeni nu traieste in locul vostru. Asumati-va curajul de a va trai orele, zilele, saptamanile, asa cum vreti, cat mai apropiat de ceea ce va doriti! O sa fie mai bine, va veti simti mult mai armoniosi. Decalajul dintre ce esti si ce ti-ai dori sa fii se reduce. Toata societatea se va transforma, in acest fel. Mai putine tensiuni, crispari, frustrari. La nivel mare, conteaza. Dar si la nivel personal conteaza enorm. Curaj! pe locuri, fiti gata, start: traiti!

Asta seara… Incepuse sa ninga. E 3 martie. Nu mai am nici putere sa ma revolt. Si daca ma revolt ca ninge, ce rezolv? Tot ninge, revolta mea e superflua. Am fost la o lansare de carte asta seara. “Arta de a fi femeie”. Ha, cat de ironic! Arta de a fi femeie. Dar vreau eu acum sa fiu, sa mai fiu femeie? Am vrut vreodata? Inutila revolta. Ca si cum m-as revolta ca ninge. Sa fac bine sa-mi intre-n cap, sunt femeie. Nimic nu mai schimb acum.
O femeie care iubeste. As vrea sa schimb asta? Ah, nu, asta n-as schimba-o niciodata. Iubirea e viata. E respiratie. Aer.

Lascar Catargiu. Zapada, deceptie, o sa mi se lase parul, iar ninge… Nu mai conteaza, merg spre masina, ca spre portul fagaduintei. In pas rapid, mi-e frig. Urc in masina, dau drumul la muzica, cea care ma linisteste. Ma izolez de exterior. Noapte, lumini, oras. Noaptea orasul devine suportabil, respirabil. Se estompeaza griul ambient. Nu se mai vede praful, nici noroaiele.  Casa mea e drept inainte. Viraj stanga.

Si trec a … (nenumarata) oara prin fata casei sale. Imi face bine asta. Ca o mangaiere. Simt parca aerul vibrand, in jurul meu, ca miscat de trecerea sa. Acelasi aer ma atinge si pe mine. In partea asta de oras ninge mai putin. Nu ca ar mai conta ninsoarea in valtoarea de emotii. Imi fac bine si rau. Nu stiu in ce proportie, pentru ca deja am otrava in vene, si ma delectez cu ea. Ridic timid privirea din volan catre ferestre. Ma navaleste caldura.  Si mai incolo, rauri de cuvinte, poduri de vocale, carari de consoane… sub care voi dori sa ascund emotiile infinite.

Vreau sa dorm. Ciudat. Eu nu vreau niciodata sa dorm. De obicei spun mereu ca m-as lipsi de somn, daca s-ar putea, pentru ca pierd timp. Acum, insa, vreau sa dorm. Si sa ma odihnesc. Am o oboseala care nu trece cu somn, si stiu asta. Vreau totusi sa incerc. Ca sa nu se spuna ca am fost indaratnica. Acasa. Lumina, ciocolata. Un pahar de vin. Somn.

Reflectam la astea demult, si i-am pus la punct pe diversi in decursul timpului, care dadeau indicatii despre ce si cum ar trebui sa scrie alte persoane. Dar pentru ca subiectul a redevenit actual, intr-o discutie de azi, intre doua persoane, m-am gandit sa si exprim.

Deci ia aminte: daca ti se pare ca ceea ce vezi seamana cu ceva ce nu doresti sa vezi, iar ochii tai se simt agresati, esti liber sa:
a) nu citesti
b) “hide” postarile persoanei care nu-ti convine (daca asta se petrece pe Facebook)
c) unfriend.

Nu poti indica, nici macar in gluma, ce sa posteze cineva in contul sau propriu. Ce inseamna asta: “Hai sa ne ocupam de lucruri mai interesante adica muzica“? (indicatie pentru cineva care posta politic– si evident insotit de acuzatia ca “e campanie electorala“) Asta am vazut eu azi dimineata, intr-o discutie.
Hai sa fim seriosi. Dialogul civilizat si disputele sunt una, directivele de a scrie ceva mai degraba decat altceva in propriul tau cont sunt deja altceva. Fiecare considera folositor altceva. Fiecare crede relevant alte lucruri. Suntem subiectivi, si e normal sa fie asa. Fiecare are profilul lui propriu, in care posteaza ce si cum vrea, ca de aceea se numeste personal. Politica, muzica, bancuri, panseuri proprii, citate, pisicute, catelusi, prostii, orice.
Nu cred, in continuare, ca trebuie sa indicam altcuiva ce ne-ar placea sa citim. Cred, mai degraba, ca fiecare posteaza ce doreste, iar trierea apartine ochiului cititorului. Acolo este filtrul. Daca tu consideri inutil/jenant/nefolositor /neavenit/nedorit/deplasat/scandalos/manipulator, nu citesti. Simplu. Si cu variantele mai radicale propuse mai sus. Mi s-a intamplat sa am in lista oameni care postau manele, sau care dadeau share la poze de femei (anumite poze, daca ma intelegeti din priviri). Nu i-am interpelat, nu i-am apostrofat, nu le-am facut morala si nu le-am indicat ce sa posteze. I-am lasat in lumea lor. Unfriend, simplu si eficient. Nu-mi place sa citesc, nu te citesc. Nu apreciez sa am contact cu tine, il rup. Simplu ca buna ziua.
Ideea e: cheia e selectivitatea, nu datul cu parerea in mod gratuit si incercarea de a impune cuiva ce sa scrie. Iar selectivitatea este in ochiul receptorului, nu al emitatorului. Fiecare avem personalitatile noastre. Mai mult sau mai putin conturate. Mai mult sau mai putin pregnante. Unii au mai mult de spus, altii prefera sa priveasca, sa asculte, sa posteze poze cu floricele si catelusi. Unii au idei proprii (mai bune, mai proaste, asta e discutabil), altii tac. Este in regula sa discuti, atunci cand subiectul te intereseaza, chiar si in contradictoriu, daca discutia e civilizata, argumentata si ramane decenta. Insa nu e in regula sa  ii dictezi cuiva cam ce ar trebui sa scrie in contul propriu, pe blog sau oriunde altundeva pe internetul asta mare, sub propria sa semnatura (respectiv nickname, pseudonim).  Nu dictam nimanui ce/cum/cat sa scrie. Si nici nu trebuie sa avem pretentia ca ceilalti sa scrie dupa dictare. Nici sa dezvaluie din ei mai mult decat ceea ce au decis sa fie public.

Nu ma intelegeti gresit. Nu recuz feed-back-ul, ba chiar dimpotriva. Feed-back-ul este minunat, nu numai bine venit. De aceea scrii, in principiu, pentru ca ai ceva de impartasit, si te intereseaza si parerile altora, altfel nu ai scrie online, ci offline, in propriul computer, sau pe un caietel. Deci discutiile, atata timp cat pastreaza un ton civilizat, sunt minunate, chiar si parerile contrare, sau cateodata, mai ales acelea. Aduc un real progres. Schimburile inteligente de pareri sunt o bogatie inestimabila.

Dar de aici pana la a indica ce si cum si cat sa scrie altcineva… Hehe, e cale lunga. Ca sa iau exemplul meu. Eu scriu mult. Sunt intr-un anume fel. Recunosc, am un anume fel de a fi. Unii pot adora, altii pot de-a dreptul detesta. E dreptul lor, nu ne putem aprecia toti intre noi, ca aici nu e raiul. Si da, scriu mult. Sunt constienta, eu pot constitui o reala problema in listele cu putine persoane (pana in 200 de persoane, e complicat, cred ca news feed-ul e plin de mine). Bun, dar chiar si asa, nu mi-ai putea spune: “scrie mai rar, ca scrii prea mult.” Cum adica? Mai ales ca in general la mine oamenii vin ei spre mine (rar trimit eu friend request, foarte foarte rar). Nu-ti convine, nu citesti. Hide/unfriend, dupa caz. Dar nu sa imi spui sa scriu mai putin Bun, asta e o situatie ipotetica, din fericire n-am avut asemenea “cereri”. Le-as fi intampinat cu mare caldura, cum vedeti

Ca sa ajung la o concluzie: avem destule ingradiri in restul timpului. Nu intelegeti gresit libertatile din online. Spatiul personal al cuiva este personal, are drept exclusiv asupra acestuia. Hai sa ne respectam un pic. Buna vorba asta in contextul acesta: “Libertatea mea se termina acolo unde incepe libertatea celuilalt.” In spatiul nostru propriu, scriem fiecare ce dorim, zugravim peretii lumii in culorile in care dorim sa o facem… Nu-ti plac culorile peretilor lui X? Du-te-n culorile tale, simplu. Intre culorile peretilor tai, placuti vederii

Sincer, luni dupa-amiaza a avut loc ca o calibrare. Am inteles, chiar daca ma doare acum, si infrunt furtuni absolut importante, dar am inteles ca nu avem dreptul sa ne lasam ingenuncheati. Ca lucrurile cu adevarat grave din viata sunt boala si moartea. Si am mai spus asta deja. Eu plang pentru trandafirul care moare, pe care-l asociez cu niste date legate de povestea mea. Dar e doar un trandafir, nu un om. Iar povestea poate totusi sa aiba final fericit, de ce sa o leg de un trandafir care s-a uscat? Pragmatic vorbind, aud ca acel gen de trandafiri sunt hraniti cu diverse ingrasaminte ca sa tina ca un buchet: doua-trei saptamani. Daca am sa reusesc sa-l reinvii, minunat. Daca nu, am sa sadesc unul, adevarat. Nu am dreptul sa ma las abatuta, sa fiu zob. Grave nu-s decat boala si moartea. Sa-mi scriu fraza asta de o mie de ori, peste tot. Povestea mea poate fi buna. Trandafirul poate trai, si chiar daca nu, e doar un trandafir.

O priveam in acea dupa-amiaza pe prietena mea, micuta, in negru, incercam sa ii abat gandurile (de asta avea nevoie), povestindu-i de ale mele, verzi si uscate, zilele asta mai mult uscate decat verzi. Peregrinarile mele, framantarile mele sentimentale, iubirea care ma mistuie, lucrurile care ma preocupa… O priveam si incercam sa nu detecteze jalea din mine. O priveam si stiam ca are minutele numarate, pana sa se intoarca in salon. Ii sunase telefonul de doua ori, era intrebata cand revine… Eu eram pauza ei, fereastra ei spre viata, spre primavara, spre exterior, spre lumea larga. Veneam cu miros de proaspat, cu miros de femeie, de parfum. Cu rochie si tocuri. Reprezentam viata, eram ambasadoarea exteriorului, si n-aveam voie sa bocesc. Desi aveam sufletul cernit.

Mi-ar fi placut sa ii ofer martisorul in alta parte decat la bufetul de la Fundeni. Mi-ar fi placut sa fiu Dumnezeu si sa ii scot atunci pe toti bolnavii din toate spitalele, sa ii vindec. Ma doare si acum durerea lor, a cunoscutilor si necunoscutilor care se afla in imprejurari dificile.

Si, colac peste pupaza in lantul coincidentelor vietii mele… Ies din spital, intru in masina, bag cheia in contact, pun radioul. Romantic FM, cum ascult de ceva vreme. Ei bine, la ora 18.00, luni, la Romantic FM era acea melodie, una din melodiile LUI. Atunci chiar nu m-am mai putut abtine. Conduceam si plangeam. N-aveam cum sa ma opresc. Trebuia sa ajung la un eveniment, seara, la Novotel. Viata, lumea reala isi cerea acut drepturile. Plangeam si conduceam, conduceam si plangeam…

Fii tare, draga mea! Toate gandurile mele bune spre tine.

si nu, n-am putut sa scriu pana acum despre asta, ar fi curs sange, nu cerneala.

De aceea, vreau sa traiasca. Si pentru ca mi-e drag, fiind legat de acel moment (fara voia sa, fara stirea mea, pur si simplu o coincidenta). Si pentru ca a inceput sa se ofileasca in acelasi moment cu mine (si de data asta nu mai spun doar coincidenta, ci tulburatoare coincidenta). Ca si cand i-as transfera starile mele. Si nu vreau. E geamanul meu. E ca mine, exact. Are frunzele extraordinar de verzi si sanatoase. Dar bobocii i s-au uscat neinfloriti. Tulburator, de-a dreptul incredibil. Si eu sunt, ca si el, puternica, dura, calma, zambitoare. Glumesc, chiar, zilele astea. Ceilalti rad mult in preajma mea, de lucrurile pe care le spun. De unde-mi gasesc forte, nu stiu. Insa, in mine, in interior, nevazuti, bobocii stau sa se usuce. Ma arde si ma seaca senzatia asta. Vreau sa traiasca, poate mi-ar transfera el mie inapoi inflorirea.
Cu logica mea implacabila, cu analiza mea precisa, parca-mi amintesc, ca prin vis, ca  ”nu se moare din asta“. Senzatia mi-e ca la sfarsit de lume, scufundata in abis. Si nu abisul placerii, desi mintea-mi joaca feste, si in vis, il simt langa mine, il strang in brate, ma las cuprinsa, si ne scufundam incet, impreuna, in abisul placerii…

Iar acel “nu se moare din asta” incepe sa sune a “poti spune ca nu se moare, doar pana cand se intampla“. Si nici macar n-ar fi rau, daca s-ar intampla acum, brusc. Macar am trait frumos, intens, pana la capat. Da’ nici macar nu scap. Doar mi se usuca bobocii, desi frunzele-mi sunt sfidator de vii, de verzi, de doritoare de viata. Ca un protest.

Stari, staruinte, prea multe ganduri. Increngaturi, incrucisari. Nedefinite. Sau definite, cateodata. Intr-un fel prea. Si nu atat cantitatea, cat felul lor. Mi-as dori sa-mi golesc mintea. Fericiti cei saraci cu duhul. M-am saturat de luciditate, cateodata. Poate n-ar trebui sa mai cresc flori. Insa florile sunt viata. Ca si iubirea. E viata. Nu se poate renunta nici la flori, nici la iubire. Cu pretul de a nu mai avea viata.

p.s. Ei da, asta a fost postarea mea de 1 martie. (una din ele, doar, caci s-a deschis robinetul de scris). Sper ca nu se astepta nimeni din partea mea la vreo dulceagarie.

Acum o saptamana, pe vremea asta, eram la Bran, cu niste oameni dragi si interesanti. Imi carasem melancolia acolo… Nu ca mi-ar fi fost cine stie cum. Si tot asa, probabil ca am ras mult, in ciuda…
Zilele astea, insa, trec fara sens printre lucruri si oameni. Nu mananc, nu dorm. Si cand mananc, n-am gust. Si cand dorm, o fac terapeutic, si atat. Alte dati, ma refugiez in somn. Ca intr-o alta realitate. Ca sa nu mai stiu. Un “alt tărâm”. Macar cand dorm, nu gandesc. Macar cand dorm, nu doare. Macar cand dorm, nu mi-e dor.
Rar nu-mi gasesc un sens. De obicei stiu perfect despre mine, am o viata plina, nu-mi ajunge timpul, dimpotriva, pentru tot ce vreau sa fac. Apatia si lipsa de sens nu-mi sunt cunoscute. Eu sunt cea care imi doresc sa traiesc 500 de ani, pentru a vedea tot, a citi tot, a gusta tot. Ei bine, zilele astea ma bantuie niste ganduri gri…

Si mi-a facut, in acest context, extrem de bine sa primesc acest mesaj: “Astazi intentionam sa-mi sterg contul de pe facebook , gandeam …intru si-l sterg…….. hai sa mai citesc ce mai este pe aici, ti-am citit 4-5 note si mi-am dat seama ca nu-mi doresc asta si doar sa mai fac anumite selectii. Iti multumesc ca existi si sunt onorata ca te am in lista mea de prieteni. ” De la o fata pe care nu o cunosc. Adica nu exista niciun interes ascuns care sa o faca sa scrie aceste cuvinte. Nicio intersectare in lume reala, nicio obligatie, nicio lingusire. Am zambit, si m-am simtit “cu sens”. Daca inca mai am forta asta, de a transmite lucrurile acestea, de a conta in acest fel, atunci e important ca exist.  Daca a simtit ca trebuie sa ramana, ca are de ce, atunci e bine. Zambesc, desi zambetele ma costa mult zilele astea.
A adaugat: “Tu esti dovada vie ca trebuie sa fim asa cum suntem“, adica sinceri, autentici. Mi-am regasit brusc forta. Desigur, nu-i chiar usor. Si anotimpul asta e complicat (ma leg de meteorologie, desi stiu si eu si iarna ca nu e vina ei). Inot spre ziua de maine.

Si-mi amintesc alte cuvinte, ale altcuiva, de curand. Tot mesaj privat, tot necunoscuta. O mama, care mi-a spus ca isi inchipuie ca atunci cand va fi mare, fetita ei va fi ca mine. Mi-a spus ca priveste fotografiile mele si ca seman mult cu fetita ei, ca asa si-o inchipuie la varsta mea. Nu cred ca exista lucru mai frumos pe lume… decat sa-ti spuna o mama ca esti ca proiectia fetitei ei cand va fi mare.
Si in aceeasi ordine de idei, o prietena (de data asta o prietena din real) mi-a scris acum ceva timp ca isi doreste sa fiu si prietena copilului ei atunci cand baietelul va fi ceva mai mare, asa cum sunt prietena lor, a parintilor.
Cred, din tot sufletul, ca dincolo de durerile mele actuale, si dincolo de zonele gri, pentru toate lucrurile astea, merita sa merg mai departe, sa pun un picior in fata altuia, sa pasesc spre ziua de maine, spre un poimaine, spre saptamanile si lunile viitoare, intr-un fel.

Ar fi trebuit sa ies asta seara. N-am putut. Sunt tetanizata, lipita de scaun, de pat, ma misc mecanic, de colo-colo, prin casa. Maine dimineata am un curs. Sper sa pot sa ma scutur si sa ies.
Nu, n-o sa incep sa numar saptamanile. Ar fi de prost gust. Oricum, a le numara inseama ca astepti ceva. Eu, acum, pur si simplu nu mai astept nimic.

Later edit. Azi dimineata, mi-a scris din nou: “Draga mea, de aseara nu fac altceva decat sa-ti citesc notele, mi-ar fi placut sa nu-ti cer nimic dar am gasit prin notele tale trairi si sentimente atat de asemanatoare cu ale mele, mentionez faptul ca eu nu am inteligenta,curajul si taria ta de a scrie atat de frumos si-ti cer permisiunea de a copia o nota de a ta si de a posta-o. Mirandolina, pot spune ca tu mi-ai schibat viziunea de viata, iti multumesc ca existi si-ti doresc tot binele din lume.”

Si da, m-am trezit gri, acum trei ore, o noua zi in care nu astept nimic, in care parca nici cafeaua, pe care o ador, n-avea savoare. Cursul s-a anulat, si ma tot gandeam ce caut treaza… si am citit asta.
Multumesc si eu. Atata timp cat simt ca am forta asta, atata timp cat oamenii isi gasesc ceva, orice,  in mine, am decis sa merg mai departe. E bine ca nu exist degeaba pe lume. Ca folosesc cuiva/la ceva. Uneori nu mai stiu asta. Acum, de pilda…. Dar macar altora sa le dau forta, daca pentru mine nu-s intotdeauna in stare. Ca sa termin intr-un misto cinic, asa cum bine-mi sta: cum era vorba aia? “Cizmarul e cel mai prost incaltat”.

Categoric, NU! Categoric. I-am povestit atunci, prietenului meu, tata, povestea mea. Eu eram, cand eram mica, pare-se (din povestirile altora), ferma, adica stiam sa ma apar. Mai mult de atat, il aparam pe cel slab. Luam apararea fetitelor, in detrimentul baietilor care le chinuiau, care le ridicau fustitele, care le trageau de codite. Pana intr-o zi. Eu una, neavand amintiri din copilarie, nu stiu nici ziua, nici intamplarile, nici semnificatia ei. Stiu doar ca mama mi-a spus ceva. SPUS. Pentru ca mama nici o palma nu-mi dadea. Bun, deci cu forta vorbelor (este foarte tare, o sa va explic asta si mai tarziu, pentru perioada de adolescenţă), mi-a spus ceva care m-a transformat brusc, definitiv si radical. Nu numai ca nu mai eram Zorro, sa iau apararea celor slabi, dar devenisem o bleaga. Nici pe mine insami nu ma mai apăram. Ii lasam sa ma agreseze fara macar sa incerc sa schitez o aparare, cat de mica. Lasam de la mine, ma retrageam. Eram impaciutoare dincolo de granitele rationalului. Dincolo de limitele umane, firesti. Nu vreau sa pun acum problema in termeni de “cat am pierdut”. Vreau doar sa spun ca sufar pana in ziua de azi. Si azi am aceleasi tendinte. Mi le-am mai reprimat, lupt cu ele. Insa e o batalie cotidiana. Zilnic, lupt ca sa fiu ferma, sa nu ma las fara aparare, sa nu las oamenii sa treaca peste mine aiurea. Insa firesc nu-mi este asa, ci imi este firesc sa las de la mine in orice situatie. Ok, e bine sa fii conciliant, dar nu cu pretul integritatii tale, a drepturilor tale, etc. Sigur, mama a facut-o cu tot sufletul, crezand ca face foarte bine, ca aceasta este calea justa, alegerea dreapta. Nu se gandea ca asta va avea acest impact asupra mea, si ca, ulterior, imi va face rau.

Ca sa continui povestea spunand despre forta cuvantului mamei, va povestesc ca e o femeie geniala. Nu mi-a interzis nimic, niciodata. Bine, dupa discutia din copilarie, devenisem din cuminte, cum eram, si mai cuminte plus bleaga. In plus, chiar imi placea sa invat. Nu mi-a spus o singura data in viata “invata!!!”. Niciodata. Imi placea sa citesc, devoram cartile. Orice ban de buzunar pe care mi-l dadea (si avand salariu mare, imi lasa bani zilnic ) eu il strangeam ca sa cumpar carti. Nu aveam nevoie de prajituri, covrigi, sucuri, filme, cofetarii. Eu strangeam bani pentru carti. Citeam pana la 2 dimineata, chiar si la 11 ani (da, da, nu se inventase internetul, desigur, citesc in ochii vostri intrebarea asta ). Venea mama sa sting lumina, o stingeam, asteptam sa se indeparteze, o reaprindeam, si uite asa ne jucam pana ce ea se plictisea si aplica metoda radicala: scotea sigurantele de la tablou
Bun, dar dincolo de “razboiul lumina versus lectura”, eram extrem de cuminte. Si dincolo de asta, mama avea o putere incredibila in vorbe. Educatia mea a fost facuta din cuvinte, si fara interdictii. In viata mea nu am auzit: “NU face asta!” Nu fuma, etc. Na, chestii de liceeni. Nu stiu cum, fara interdictii, mi-a sadit totusi in mine idei foarte clare despre ce e bine si ce e rau, despre valorile adevarate, despre respect, si altele. Avea incredere in mine, si ma trata ca pe un egal, ca pe un adult, inca de devreme. Eu aveam voie sa stau la petreceri pana la 2 dimineata, la 14 ani, chestie pentru care eram foarte invidiata de colegele mele, care erau tinute din scurt. Si totusi, in ciuda libertatii, eu eram cea mai cuminte Sau poate tocmai pentru ca aveam libertate. Nu mi se parea important sa “o fur”. Nu ma interesa sa fac una sau alta dintre prostii, caci nimic nu purta amprenta cuvantului NU. Asa ca nici macar de fumat n-am fumat daramite alte rele… Ma rog, asta e alta poveste, am fost incredibil de cuminte

Ca sa revin la povestea si intrebarea prietenului meu, l-am sfatuit sa nu-si certe copilul. Ok, sa aiba o discutie cu fetita lui, sa incerce sa afle in ce consta conflictul cu cealalta si cat e de profund, insa sa nu o certe, sa nu o impiedice sa se apere. E important ca fetita lui sa pastreze integritatea si fermitatea de a reusi sa-si apere fiinta, granitele… Nu-i face un serviciu certand-o direct si definitiv. Poate sa ajuga o bleaga, care mai tarziu, ca adult, se va forta, ca mine, sa nu se “stearga” in fata celorlalti. Va avea de luptat cu sine insasi, toata viata, ca sa uite aceasta pre-determinare, aceasta programare. Nu-i asa usor sa reintialzezi sistemul, mai tarziu. Nu o pregateste bine pentru traiul in societatea asta daca o inhiba… Eu, sa zicem ca am avut noroc cu plecatul in alta tara, singura, complet diferita, de la o varsta frageda, si a fi trebuit sa ma descurc int-un mediu “ostil”. Si am avut noroc cu alegerea meseriei, care e prin excelenta o meserie unde trebuie sa te impui…. Si chiar si asa mi-e greu, mai ales in viata privata. Dar altii…

In privinta cuminteniei excesive si a laturii de bleaga (care nu mi-a permis nici sa ma apar de-a lungul anilor), a trebuit, ca adult, sa reinvat sa pun limite si sa ma apar macar. Am invatat rapid (ca e felul meu de a fi, sa fiu rapida, altfel nu pot), si datorita meseriei. Profesional stiu sa ma apar, stiu sa spun destul de ferm, dar si respectuos, ce vreau (ma rog, toate astea politicos, si in masura rezonabilului). Fiind jurnalist, am interactionat cu mii de oameni, si mi-a placut enorm (de asta mi-am ales meseria asta). Stiu sa abordez aproape orice necunoscut, din aproape orice patura sociala, sa vorbesc “pe limba lui”. Nu ma fastacesc, in fine, uf, departe de mine astea ) Sunt chiar calma, serioasa, sobra, politicoasa, infipta, calculata, pana la schematica. Distanta, dar cu o distanta amabila care scoate multe de la oameni… Mi s-a intamplat sa-si “dea drumul la gura” interlocutori tare tacuti cu altii. Stiu ca e si de la privirea mea, care inspira incredere. Si e bine asa.

Insa, in viata privata… ehe, aici e aici. Sunt fetita. Mult prea fetita. Ea sta ascunsa acolo, in mine, in adultul responsabil. Si, cand te astepti mai putin, cand apare. Se iteste, se iveste, scoate coditele si nasucul de te miri unde. Face o mutriţă ciudata, si raspunde in locul femeii care sunt. Cand mi-e lumea mai draga, fetita imi pune piedica. Cand mi-e lumea mai draga, in loc sa fiu senzuala, seducatoare, cand sa raspund cu nuante…, sunt copil. Iremediabil copil. Iremediabil fecioara. Iremediabil fetita. Incredibil.
Am incercat sa o iau de mana. Sa o privesc, sa ii vorbesc. Sa o imblanzesc. Sa ii explic ca trebuie sa crestem. Sa ii spun ca barbatul pe care-l iubesc poate se sperie de copilariile (interpretate uneori ca rigiditati, distante sau raceli) pe care ea le spune/face. Sa o rog sa ma lase sa fiu femeie. Seducatoare. Aiurea, n-ai cu cine sa te intelegi. Ea clatina din cap, ca un copil cuminte, cum a fost intotdeauna, inteligent si ascultator. Dar face tot ce vrea ea. Apare din senin, si-mi pune brusc piedica. Si ma trezesc raspunzand ca o fetita, in loc sa raspund ca o femeie. Ma dispera…  O iubesc, o accept, ea sunt eu si eu sunt ea. Datorita ei sunt unde sunt, datorita ei realizez ce realizez in viata. As vrea, insa, cand sunt scene de dragoste, sa doarma. Sa taca. Sa stea cu fata la perete. As pedepsi-o, desi e cuminte. Tocmai, as pedepsi-o pentru ca e prea cuminte. Si as inchide-o in camera.

Ei bine, n-o sa se intample nimic in vecii vecilor amin. Aleluia!!! Murim cu Miorita de gat. Murim doinind a jale pe pajiste, privind gales la Miorita noastra.  Mai o stacana de vin, mai o doina de jale, mai o lacrima, mai un topor in capul vecinului, mai o siluire a vecinei.  Sau, versiunea urbana si moderna a mocofanului roman:  murim in fotoliu, protestand pe Facebook, trecand in ochii celor din lista noastra ca mare revolutionar deschizator de drumuri, Che Guevara cu acte in regula. Mai “ciupim” o bruneta, o blonda sau o roscata din lista, mai luam o gura de bere, mai dam un like la o melodie, mai citim un ziar, comentam undeva, injuram si scuipam seminte. Intre toate astea, nu uitam sa aderam la cauze. Mai ales sa fie multe, nefolositoare si sforaitoare. Adormim seara cu sentimentul datoriei implinite, ragaind satisfacuti. Si stam in fotoliu, de parca ne-ar fi lipit acolo cu superglue, pierir-ar inventatorii fotoliilor. Oricum, gandim ca nu putem fi eroi, ca nu putem mobiliza “milioane de persoane“, (ca si cand cineva cerea asta) asteptam “un semn de sus” (cand te-o lua Dumnezeu la el, poate), ca “nu se merita” (oribila exprimare!) sa miscam ceva.

“Pai de ce eu? Ei, mie nu-mi place ce se intampla, dar gesticulez din fotoliu. Daca e vorba sa ma ridic si sa merg la actiune… eh, pai se schimba treaba. Pai de ce eu? Mie mi-e bine si asa…”. Al naibii concept de “merge si asa”, inradacinat in genele noastre, parca, mai puternic decat orice pornire.
Si genialul: ”de ce eu, daca majoritatii romanilor nu le pasa?” ca si cand preopinentul n-ar fi roman, si de parca nu si-ar fi inceput tirada sforaitoare prin a spune apasat “noi“, incluzandu-se intr-o forma de actiune subinteleasa. Da’ntre timp s-a razgandit, pai sa intre el la puscarie, ca Tutea, pentru un popor de idioti? (adica da dovada de indrazneala, in comparatii).
Murim cu Miorita de gat, va spun eu. De bunavoie, (transformata in voie buna) si nesiliti de nimeni. Cu o doina sau o manea in fundal sonor, nici nu mai conteaza. Intr-o veselie si o inconștiență imobilă. Dupa noi, potopul, desi majoritatea care gandesc asa, au si copii. Nu-si dau seama ca ruineaza cu mana lor viitorul propriilor lor progenituri. Dar daca-i intrebi, toti salveaza planeta, militeaza pentru o lume mai buna, sunt anti-razboi. “Sa facem sa fie bine”, zic ei. Dar “sa fim organizati de sus” (cadea-v-ar cerul in cap de inactivi si fara initiativa ce sunteti!)

Va exemplific clar ce m-a facut sa scriu asta acum. O discutie si derularea ei. Urmariti-o cu atentie. Ca astea, sunt zeci. Am neutralizat identitatea persoanelor, pentru ca nici nu e relevant cine e. Ca el gandesc sute de mii, milioane. Incep cu fraze mari, indemnuri care contin “NOI”, dar cand ii iei la bani marunti isi aduc aminte ca “stai putin, de ce eu? mie mi-e bine si asa“.
(Si) De aceea suntem aici. (Si) De aceea ne ducem pe un drum barat, cu veselie intr-o fundatura. E o discutie unde am scris doar El, Eu, si 2 mici replici ale unui al treilea.  Nu, nu pot sa va urez enjoy la citit. E jale, fratilor, jale MARE.

Guest Post Flory (careia ii datorez nu o bomboana, ci un vagon de bomboane). Multumesc mult. Am considerat ca acest comentariu, adresat Mirandolinei, merita sa fie altceva decat un simplu comentariu… Multumesc, Flory. Ai cuvantul!
p.s. Ceea ce Flory denumeste mai jos “Aeroportul” este o scrisoare scrisa de mine.
p.p.s. Nu stiu cat e de inteligibila povestea, pentru neinitiati, dar nici clara nu se doreste. E din categoria “criptice”  

“Ideea, in legatura cu “Aeroport” este ca scrisoarea aceea a capatat o viata a ei, proprie; ea, ca obiect, ca lucru palpabil (ca de ne-am apuca sa-i punem sub lupa si continutul, ar exista sansa sa ramanem, in ziua marelui dezastru definitiv, produs sub o potentiala ciuperca atomica, doar gandacii de bucatarie cu mine si cu tine si cu “Aeroport”-ul, disecandu-i urzeala executata minutios, in filigran, una dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste pe care mi-a fost dat sa le citesc vreodata mie, specialistul absolut al scrisorilor de dragoste “submissive”. Am tinut-o vreo 2 ani la capatul patului, pe noptiera, langa lampa de noapte, etuiul ochelarilor, cartea in curs de lectura si castronelul cu struguri. ma crezi ca mi-a fost frica de ea? iti explic si in ce fel “frica”: n-a mai fost ca la recitirea a zecea, a cinsprezecea sau cine mai stie a cata oara a uneia dintre cartile care mi-au modelat, intr-un fel, parcurgerea drumului dinspre intuneric catre lumina (Fiul Risipitor – Radu Tudoran). n-a mai fost ca si cum, desi stiam pagini intregi pe dinafara, inca mai speram ca Eva, in pauza dintre lecturi (cateva luni, uneori cativa ani), va fi invatat intre timp fie sa spuna nu, fie sa puna conditii clare dar nu ca la piata; iubitul ei nenumit nu era genul “animal domestic”, sau… cred acum, cu experienta unei vieti, ca era doar ca ea (femeie, deh, ce pretentii sa ai) isi juca cartea vietii prea la vedere, prea altruist – destructiv nestiind ca barbatii au creierul mai mic decat al nostru, ca nu sunt, nu pot fi (fiziologic vorbind) multitasking, ca degeaba le scrii fantastice elegii de tandrete, degeaba despici (si pentru tine, si pentru El), in toate partile componente o traire care pe tine te mistuie pana la incandescenta. pentru ca el, marele El (revenind la Eva) o privea de fiecare data cu o uimire de inceput de lume, rugand-o “sa se dea mai incolo, sa nu-i ia soarele”. la fel de bine ar fi putut-o ruga sa-i taie unghiile de la picioare, sa-i dea o aspirina sau un branci pe scari; pentru ca esentialul, suferinta dincolo de suportabilul omenesc-afectiv, ne-am asumat-o noi, femeile, cu de la noi putere, ca pe un ritual imuabil de dinaintea dansului imperecherii. perpetuarea speciei, chestii, nu stiu ce…

apoi am ascuns-o. nu cred ca am facut-o deliberat, s-a ascuns singura, intr-o cutie mare de carton, alaturi de o stiva de carti dragi care n-au mai incaput in rafturile bibliotecii, cand m-am mutat intr-o alta locuinta. a reaparut (si m-a si lovit drept peste ochi) la urmatoarea mutare. n-am mai stiut sa spun daca imi este inamic sau prieten; litera tiparita are asupra mea (si a avut dintotdeauna, de cand ma stiu) o putere magica. am pus-o imediat intr-un dosar, alaturi de alte “hartii deosebit de importante”, atat de importante incat uiti in secunda imediat urmatoare unde le-ai pus si nu le mai gasesti decat la urmatoarea mutare, la dezmembrarea in bucatele a tot ceea ce iti apartine: mobilier, plante, animalute, haine, obiecte de uz casnic…

n-ai sa te miri daca am sa-ti spun ca a re aparut cand ma asteptam cel mai putin, nu-i asa?! in mijlocul unei casnicii facute parca pentru doua eternitati (nu ne unim destinele pana la prima, pana la nu stiu ce statie intermediara), casnicie facuta tandari intr-un mod atat de stupid, atat de loc comun incat nici acum, la implinirea unui an (Valentine’s Day), nu pot crede ca a fost deadevaratelea, ca chiar mi s-a intamplat. fusesera spuse toate cuvintele, varsate toate lacrimile, folosita toata logica argumentativa, toate exemplele altor esuati in nefericire si nimic n-a mai folosit la nimic. eram din nou pe mocheta, printre geamantane si mobila dezmembrata, cu picioarele incrucisate sub mine, cu doua uriase cutii de carton in care sortam carti de IT (ale lui), carti de Organizational Communications (ale mele), certificate de nastere, chitante de taxe, facturi vechi, felicitari primite de niste Craciunuri comune (cand inca mai traia mama si era aici si mie imi era imens bine fara sa stiu, macinata tembel de grijile cotidiene), cand casa ne era inca plina de prieteni (pe care, incapabil de relatii sociale, i-a indepartat rand pe rand), de niste zile de nastere in care, venind acasa, gaseam pe masa din sufragerie o ditamai jardiniera din fier forjat, cu ditamai plantele tropicale inalte pana la lustra, cu un El transpirat, fericit (in sensul de: surpriseeeee… ia uite ce flori ti-am adus – ca tinuse el minte ca voiam sa redecorez patio-ul).

si dintr-o data, cand chiar cea mai putina nevoie as fi avut sa ma aplec asupra unei alte fabuloase Istorii de Dragoste, eu insami pustiita pana aproape de anularea sinelui (Dumnezeule mare, oare pentru a cata oara?!) a re aparut, luandu-ma, ca de fiecare data, absolut pe nepregatitelea.

ei bine, in cazul “Aeroport”-ului nu mai am ce spera, imi este contemporan, stiu cu certitudine ca s-a intamplat aici, aproape alaturi de mine, nu in alt timp, nu in alta dimensiune si ca, indiferent de cate ori as reciti, indiferent cat de mult timp as pune intre lecturi, nu se va fi schimbat nimic, Eva continua sa existe, sa-si urmeze destinul, drumul sinuos prin viata care parca-i apartine, parca nu… si, tot ce pot sa sper, poate nemai reeditand, iar si iar…

“disperarea in zona”, era fluxul invizibil creeat pe inainte – inapoi, efluviul emotional intrat pe canalul comunicant dintre transmitator (eu), respectiv receptor (tu) – si pentru asta imi datorezi o bomboana (pentru a-ti fi reimprospatat una dintre regulile de baza ale procesului de comunicare scrisa, anul intai de facultate 

am realizat, recitind si eu, ca “plangeam” iar pentru un lapte varsat acum o eternitate cand eu, in acceptiunea cea mai stricta a lui, a cuvantului, sunt o supravietuitoare.

si tu la fel (sigur, la alti parametri, pe alte coordonate)

…si atunci?!”

Mirandolina: Eh, da, si atunci… Oftez, si-s fara cuvinte. Nu stiu prin ce magie acel text a devenit atat de important in viata ta. El a fost, intr-a mea, acum aproape ca ma gandesc ca era intr-una din vietile mele anterioare, acel aeroport. Nu imi dau seama, si nu mi-am dat seama niciodata de ce te-a “atins” atat de mult acel text. El era foarte personal, si foarte direct. Erau simtirile mele in cuvinte. Erau maruntaiele mele pe hartie. Era o exprimare cat se poate de cruda a ceea ce simteam. Nu mi-am dat seama ca va afecta pe cineva in asemenea masura incat sa faca parte din istoria sa personala, si sa aiba o viata proprie, sa reapara din cutii, dintre hartii, in momente cruciale.

In ce ma priveste, Eva a evoluat. Da, tu mi-ai spus prima data in viata ca seman cu Eva.  Culmea e ca intr-o vreme, pseudonimul sub care scriam era Eva. Eva printre Iasomie, Jack, si tone de alte nume, naiba le mai stie, si alea-s din vieti anterioare, Mirandolina actual, incantata. Am cautat cartea si am citit-o. Mi s-a parut atat de tragica si de neagra incat n-am mai recitit-o niciodata de atunci. Planuiesc sa o fac acum. Insa acum vreo 2 saptamani am vazut o ecranizare a cartii, numita Eva. Ciudata ecranizare, dar ma rog. Existenta. In ce ma priveste, asemanarea mea cu Eva se opreste intr-un punct. Iubirea e la fel de intensa, neconditionata si fara limite. Insa… ei, insa… si de aici devine prea intim ca sa exprim asta in public. Poate doar daca ramanea anonim, locul acesta, asa cum s-a dorit a fi. Insa nu mai e, si atunci…

Repet si intaresc: iti datorez un vagon de bomboane. Ti le livrez in SUA, sau le mancam la Bucuresti?

Dar intr-o zi, ei bine, dupa ani intregi, intr-o buna zi, a venit scadența. Nemiloasă, neiertătoare, fără drept de apel. Cruntă. Scadența. Marea notă de plată a vieții. Toate frustrarile acumulate in ani, pe care le ingramadise intr-un colt de suflet, negându-le, minimizandu-le, negândindu-le, au devenit demoni cu gheare si colti lungi. Au iesit tiptil din coltul acela intunecos si au inceput sa o sugrume. Nimeni nu e Isus, in afara de Isus. Nimeni nu poate sa se sacrifice la infinit pentru restul lumii fara sa plateasca intr-o zi amarul pret al uitarii de sine. Atunci vine nefericirea. Vin depresiile adanci. Decalajul dintre ce-ti doresti/ce ai putea sa fii, si ce esti. E singura, si in general cei pe care i-a sprijinit, sunt departe. Ii sunt recunoscatori, dar nu-i sunt la fel de aproape pe cat si i-ar dori. E singura cu demonii sai, cu neimplinirile sale, parca amplificate, cu ecoul dorintelor sale nerealizate, neincercate macar. Singura in fata unor  ”as fi putut sa…”, “cum ar fi fost daca…”. E prea tarziu. Tragic de tarziu. Chiar nu se mai poate face nimic. Pretul e amar. Pretul e profunzimea singuratatii pe deplin realizate, e durerea depresiei. Spirala caderii e profunda. Haul cascat intre ce esti si ce ai putea fi e adanc. Unde-s bratele care te pot sustine? Unde-i umarul pe care sa plangi? Ochii care sa te priveasca? Gura care sa te sarute?

Ei… am fost crescuta cu acest model. Modelul eroic si altruist, dincolo de limitele umanului, al femeii sacrificate. De buna voie si nesilita de nimeni, pana ce moartea o va desparti de viata. Am avut, insa, teribilul noroc, sa ajung la 18 ani in alt model de societate. Nu, nu-s pe deplin vindecata. Inca mai am foarte multe “apucaturi” de femeie auto-sacrificata, cu deliciu si mandrie. Inca mai am instincte de a “ma sterge” in fata celorlalti. Dar am, in jur, sub ochii mei, exemplul esecului acestor sacrificii. Exemplul returului soartei, al ghearelor demonilor care sugruma cand e prea tarziu si nu mai e nimic de facut… Ma uit si ma gandesc: oare asa vreau sa fiu? Nu. Cert nu. Atunci… lupt pentru echilibru. In fiecare zi invat sa ma gandesc SI la mine. Atatia ani am fost “dresata”, conditionata, sa nu ma gandesc la mine. Sa dau fara sa primesc. Sa ofer fara sa astept. Nimic, niciodata. Sa contez cel mai putin. Spre deloc.

Aspir spre echilibru. Ma bucur de logica si analiza mea, cel putin, deocamdata. Am identificat mecanismul. Restul, e o lupta mai mare, pentru a dezradacina lucruri implementate in atatia ani de educatie cu un model… gresit. Da, caci nu ma sfiesc sa o spun, modelul femeii sacrificate dincolo de granitele firescului, e un model gresit.

Panica, tipete, plansete, oameni agitati, care vomita de teama. Urlete de fiara. Nu afirm ca mie nu mi-a fost teama. Mi-a fost. Dar eu la teama reactionez altfel, am constatat. Sunt tacuta, muta, nemiscata, imobila. Cine s-ar uita la mine ar crede ca nu-mi pasa. Nu mi se misca nici un nerv pe fata. Un sfinx. Asta nu inseamna ca in interior nu simt ceva…. dimpotriva. Dar nu ma exteriorizez. De fapt, eu ma exteriorizez putin in cazuri de mari dureri, mari bucurii. Ma exteriorizez in cazuri neimportante. Dar adevaratele dureri, ca si adevaratele bucurii, sunt mute. Asa ca taceam, nemiscata. Ce am gandit atunci? Atunci am gandit ceva important, cu adevarat. Eram cu el, si ne-am luat de mana. Nu ne-am spus nimic. Am tacut amandoi.

Eu m-am gandit: “Ce bine ca suntem amandoi. Macar nu va supravietui nici unul celuilalt. Daca trebuie sa se petreaca ceva, vom fi impreuna.” Eram un cuplu de genul fuzional, incat mi-ar fi fost ingrozitor de greu sa ma gandesc ca unul va putea sa existe fara celalalt. Pilotul a incercat din nou, si a aterizat, caci daca nu ar fi, nu s-ar povesti (adica nu as fi aici, ca sa scriu). La sol, in aeroport, un pic buimaci, ne-am vorbit prima data. Acela a fost unul din momentele magice ale vietii mele, care-mi jaloneaza parcursul; efectiv m-am simtit tulburata cand m-a intrebat: “Stii la ce m-am gandit in acele momente?”
“Nu, spune-mi.”, am spus eu, incercand sa ma bucur de primul dialog, de “dupa”.
“M-am gandit ce bine ca suntem impreuna si daca e sa ni se intample ceva, ni se intampla amandurora“.

M-a tintuit pe loc acest lucru. M-a curentat. A fost unul din momentele cele mai puternice ale anilor pe care i-am trait de cand m-am nascut si pana azi. Intens si important, mai important decat orice declaratie, decat orice dovada. A la vie, a la mort. Gandiseram exact acelasi lucru in acelasi moment, si inca un lucru extrem de important. Care ne implica vietile. Iar in calatoria aceea in Egipt, implineam 5 ani de relatie, nu era doar focul pasional al inceputului, partea aceea de nebunie. Asa ne iubeam noi… si a la longue. Intens, extrem, pana la capat.

Ei bine, stiti care e lectia de viata desprinsa de aici?… nimic nu e etern. Chiar nimic.

Nu exista eternitate, pur si simplu, chiar daca noua, sarmani muritori, ni se pare ca o strangem in brate cateodata, si ca o privim in ochi. Iluzii.

Eu cred in eternitatea in dragoste, si in zbor. Il visez cu ochii inchisi si cu ochii deschisi, tot timpul. Si cand sunt cu el, si cand sunt departe de el. Insa stiu ca in dragoste, eternitatea dureaza uneori 3 ani, alteori 7, alteori 20, iar cateodata, mai rar, 40, in cazuri fericite. Dar tot nu e eternitatea eterna… Sau poate ar fi fost, daca ne cadea avionul….

Observand in jur, vad ca de fapt foarte multi nu stiu cum sa procedeze. Nu imi dau seama de ce nu realizeaza ca online-ul nu este decat alt mediu de exprimare, dar ca regulile de baza si de comportament raman aceleasi. Online-ul este o oglinda a offline-ului. Virtualul nu este diferit de real in regulile de bun simt, de apropiere, de politete, de abordare umana.

Socializarea e si ea o arta, nu se face cu forta, nici cu orice pret. In mod gresit unii oameni cred ca daca altii sunt la un click distanta de ei, daca isi etaleaza viata privata si fotografiile intr-un cont, daca plang si rad in statusuri, asta inseamna ca acestia sunt mai accesibili decat in viata reala. FALS! Foarte, foarte fals!
In real, nu te poti duce la un necunoscut pe strada sau intr-un magazin, ca sa-l intrebi brusc, netam-nesam: “vrei sa fii prietenul meu?” Nu-i poti spune: “Hai, lasa-ma sa intru in viata ta, arata-mi fotografiile tale de vacanta, lasa-ma sa vad ce scrii despre ceea ce te bucura si ceea ce te supara!”  La fel, nu poti sa-i impui sa vada fotografiile tale, sa asculte ce ai tu de spus si sa empatizeze cu tine.
Ei bine, daca acestea par lucruri elementare in offline, de ce oamenii isi inchipuie ca ar fi altfel in online?
La fel e si in virtual,  de ce unii cred ca ar putea fi altfel? Nu, nu e altfel. Pur si simplu e la fel. Suntem aceeasi oameni, si nu suntem mai permisivi si nici mai apropiati, mai deschisi sau mai dornici de a ne trage de sireturi cu necunoscuti, decat suntem in real.

Desigur, putem cunoaste necunoscuti, insa cu grija. Pasii se fac treptat. Friend requestul trimis si acceptat este echivalent cu “a face cunostinta” in real. Nici asta nu faci oriunde, oricand, cu oricine. Asa cum in real poti cunoaste oameni in anumite imprejurari, fie cu interese comune (la cursuri de dans/fotografie/la cinema, etc), fie prin prieteni comuni, cam asa e si in lumea virtuala. Conteaza lucrurile care ne plac amandurora. Cu cat mai multe lucruri comune, cu atat mai multe intalniri mentale, cu atat mai multe motive de prietenie, de apropiere, de interes catre impartasire, de placere a discutiei. In online, ca si in offline, dupa acest prim moment, al cunostintei, apropierile intre oameni se fac treptat, nu brusc. Nu devii imediat intim cu cineva, nu iti permiti imediat sa spui anumite lucruri. E important sa stii sa taci, si sa stii sa asculti, exact ca in viata. Sa observi inainte de a te repezi.
Constructiile relatiilor trebuie sa aiba baze solide in general. Iar relatiile din online se cladesc, ia ghici cum? Ei bine, exact ca o relatie din lumea palpabila. Increderea se castiga treptat, interactiunea creste firesc, dar masurabila pe axul timpului. Nu te poti “baga in seama” netam nesam cu cineva, chiar daca acesta ti-a trimis/acceptat friend request-ul. Faptul ca te afli in lista cuiva nu-ti da dreptul sa te tragi de sireturi instantaneu cu acesta. Ca si in real, virtualul trebuie sa respecte regulile unei cunostinte proaspete, si anume… ia-o usor, treptat, discret, cu pasi mici. Cand intri in universul cuiva, intai asculti si observi, apoi vezi daca poti spune ceva, mai ales la unele subiecte…

La fel, NU poti cere nimanui, unui strain adica, sa intre in lista ta si sa empatizeze cu tine. Pur si simplu nu poti avea pretentia asta. Ar fi ciudata si deplasata. Ar fi ca si cand ai apuca oameni de mana pe strada, sau ai strange femei necunoscute in brate, din senin.
Mai este o greseala, curent intalnita. Oamenii care pretind interactiune. Ola, ohe, hello, nu poti pretinde interactiune de la cineva cu forta. Nu poti avea pretentia sa interactioneze cu orice pret. Interactiunea se merita, se castiga. Interactiunea vine ca si in real. Daca inspiri pe cineva prin ce spui, acesta iti va raspunde. Daca nu, nu, pur si simplu. Nu ai cum sa te superi ca e in lista ta si ca “nu vorbeste cu tine”. Nimic nu este obligatoriu. Nu are nimeni norma de interactiune cu ceilalti. A consimti ca cineva sa-ti intre in lista inseamna ca incuviintezi sa intre intr-o parte a universului pe care il zugravesti, il desenezi, il creezi. Asta insa nu inseamna ca ii poti pretinde cuiva sa ia parte la universul tau in mod activ, sa picteze alaturi de tine, sau sa aplaude ce faci.

Relatiile se construiesc treptat, incetul cu incetul, in online ca si in offline. Si ca si in real, nu toti ne potrivim, nu toti ne iubim, nu toti ne placem, nu toti ne apreciem. Fiecare cu ale lui, pur si simplu, ca si in viata. Asa cum nu iesim la cafea sau bere cu oricine, tot asa nu ne apucam sa pretindem relatii online de apropiere de la oricine. Si e bine ca e asa. Trebuie sa ne impacam cu asta. Asa ca si socializarea asta, nu se face nici la gramada, nici cu forta. Cum suntem selectivi si elitisti in viata, suntem si pe internet. Si nu e nimic ciudat in asta, dimpotriva.

Cu amandoi am avut, deci, experiente extreme, care ne-au facut sa ne cunoastem mai mult decat reusesc unii sa o faca intr-o viata intreaga. In aceste circumstante, este extraordinar de onorant pentru mine ca amandoi au incredere in mine si ma apreciaza. E onorant ce am auzit de la el, intr-o perioada din primavara trecuta, cand eram pandita de depresie: “cand ai inteligenta si fizicul tau cel mai bun lucru mi se pare sa iti dai singura tie insati un mare sut in fund!”  Venind de la un om  cu care am traversat desertul, care ma stie cum reactionez oricand, si la oboseala, stres, trai in comunitate, promiscuitate, si o gramada de situatii dificile, acest lucru e si mai important. Si, la vremea respectiva, m-a facut sa plang. Nu, nu plangeam pentru sutul in fund, ci pentru imaginea pe care altii o au despre mine, si pe care eu nu mai reuseam sa mi-o insusesc.

In fine, ideea este ca in amandoi am incredere, si ei in mine. Plecam oricand la sfarsitul pamantului, caci ne cunoastem intr-un mod definitiv… Insa, desi eu am incredere in amandoi, si amandoi in mine, eu fiind ca o veriga de legatura a unui lant, imi era totusi dificil sa transmit increderea in timp record, contra cronometru, de la unul la altul. Cert, recomandarea mea valoreaza mult in ochii fiecaruia.  Insa, abia astept sa se vada ochi in ochi… Transferul de incredere va fi atunci efectiv si instantaneu, mai ales ca amandoi sunt oameni cu mare experienta de viata, care cunosc firea umana si a caror prima impresie este aproape infailibila. Abia astept ziua de luni!

Oameni intrati foarte recent in viata mea, prin poarta virtuala, adica acum mai putin de un an, imi sunt acum prieteni dragi si apropiati. Si nu de circumstanta. Au intins mana cand mi-a fost mai greu. Au intins umarul sa-mi curga lacrimile pe el atunci cand am fost necajita si am plans. M-au sprijinit mereu. Desi, la un moment in vara trecuta, am fost cruda si nedreapta, am recuzat termenul “te iubesc“, care mi-a fost adresat din prietenie, nestiind sa-l primesc, speriindu-ma de importanta sa, parandu-mi-se ca vine prea devreme, deci ca nu poate fi adevarat, ci superficial. Am refuzat sa-l inteleg, si l-am tratat drept ipocrizie sociala. Timpul si intamplarile mi-au aratat ca ma inselam. Fac mea culpa si sper ca am invatat ceva.

Mai mult, sunt cupluri care s-au cunoscut prin intermediul meu, prin lista mea de FB, amandoi vorbind mult cu mine… Sunt fericita de bucuria lor si sper sa tina o mie de ani fericirea lor Desi n-am avut niciodata, nici in real macar, intentia de a face “lipeli” de vreun fel Uite ca se pare ca “mi-a iesit” involuntar.

Evident, nu orice relatie virtuala se translateaza in real. Dar exista unele pentru care sansele de a se transforma in prietenii profunde sunt absolut reale.

O britanica s-a sinucis dupa ce a scris pe Facebook ca o va face si niciunul din “prietenii” (pe care eu am stabilit ca ii numim relatii, mai degraba), din lista ei n-a reactionat, desi avea o lista de peste 1000 de persoane. Asa e redactata stirea… Acum cateva luni mai era un ciudat in Franta care se mira ca are 800 de prieteni si totusi si-a facut mutarea singur. Mi se pare cel putin stupid…. sa pui problema asa.

Asta este in primul rand “despre cine bagi in lista”. Daca in lista introduci aleator 2000 de persoane, cu care n-ai puncte comune, la care nu ai criterii de imprietenire (despre care vorbeam acum cateva zile), si cu care nu ai obiceiul sa interactionezi (daca postezi doar aplicatii idioate, farmville-uri si melodii), nu te astepta sa te ajute cineva cand te sinucizi. Te poti sinucide sanatos, adica

Articolul incrimineaza faptul ca avea 1000 de prieteni si nimeni n-a luat-o in serios. Da? Ei bine, e despre cat de inteligent stii sa-ti cladesti relatiile interumane. Dar e valabil in online ca si in offline. Sa va dau un exemplu simplu. Sunt foarte multi oameni cu care nu ma cunosc in carne si oase, si foarte probabil nu ma voi vedea niciodata. Insa interactionam destul de mult online. Cand am disparut de pe net cateva zile, s-au nelinistit. E firesc. Mi-au scris, m-au cautat, au incercat sa dea de mine. Dar asta e si pentru ca se cladise acea punte. Daca eu as fi postat toata ziua aplicatii de horoscop, farmville si prostioare, si n-as fi interactionat discutand, ori m-ar fi sters din lista, ori mi-ar fi ascuns postarile, legatura nu se crea, si nu se nelinistea nimeni ca dispar sau nu, ca oricum… tot aia era. Nu ca nu le-ar fi pasat daca strigam “ajutor”. Dar n-ar fi vazut acel strigat de “ajutor”, asta vreau sa subliniez.
Ma rog, ce vreau sa spun este ca daca iti alegi pe cine bagi in lista si daca stii sa interactionezi cu oamenii, ei sunt aici de cate ori ai nevoie, si in mod cat se poate de firesc. Chiar neasteptat.

Bine, nu-s eu genul sa ma sinucid. Deloc. Nu face parte din sistemul meu de viata. Si nici atat sa strig asta pe internet. Insa nu subapreciez si nu incriminez pe nimeni care o face. Unii poate chiar au nevoie de asta.  Poate chiar sunt atat de singuri incat singura lor legatura cu lumea este aceasta, poarta virtuala.

Cat despre a lua sau nu in serios unele lucruri de acest gen scrise pe internet, eu n-as face niciodata greseala sa nu iau in serios un om care spune asta. Pur si simplu. Nu-mi permite constiinta sa stiu ca poate as fi putut face ceva si n-am facut. As avea o povara imensa pe umeri sa stiu ca poate puteam sa spun o vorba buna si sa impiedic o catastrofa. Am avut recent pe cineva in lista care a avut o zi proasta (asta e un dulce eufemism… era mult mai mult de atat, in realitate). M-am speriat, si am cautat sa-i vorbesc. Desi era o fata pe care n-o cunosc,  nici nu vorbeam, nici nu interactionam in mod special, si am 1500 de oameni in lista. Dar daca-mi cad ochii pe “asta e ultima mea zi“, nu pot lasa asta sa treaca sa, si nu pot lua asta in deradere. Tout est bien qui finit bien Evident, de atunci vorbim.

Cat despre prietenie… Este, oricum, vorba de o translatare. Oricat de mult imi pasa de cineva, atata timp cat interactiunea ramane strict in virtual, eu nu pot numi asta prietenie, desi unii m-ar contrazice. De pilda, cineva din lista mea a scris: “Pentru tine…care, de cealalta parte a computerului gasesti mereu timp sa ma asculti iar imbratisarea ta virtuala e perfect valabila…ajunge acolo unde trebuie…la inima. Esti …esti mereu… iti faci simtita prezenta mai mult decat permite prezenta fizica…Tie vreau sa-ti spun…ca vreau sa te gasesc aici si in acest an…sa crestem impreuna si sa impartim momente frumoase ce vor urma…La multi ani, draga prietene!” Eu am protestat, caci, totusi, prietenia e altceva
Comunicarea/prietenia/senzatiile de pe internet pot fi intense, dar prietenia reala e alt palier. Pur si simplu nu sunt comparabile. Insa se poate translata, cum am spus. Asa ca da, o interactiune virtuala se poate transforma intr-o prietenie cat se poate de palpabila. (am nenumarate exemple)

Poate ca mi-as fi dorit candva sa scriu o carte in franceza. Cu mult mai multe deschideri, sperante, idei, drumuri. O incepusem, ajunsesem la pagina 80 si mi-a crapat hard-disk-ul. Era un roman epistolar de amor, sunt sigura ca spargeam box-office-ul literar cu el. In Franta, evident. Insa… bun, s-a busit hardul. Imponderabilitatea intamplarilor. Cand prietenul meu cel mai bun m-a ajutat sa recuperez datele, ele s-au recuperat sub forma a 64 de mii de fisiere cu nume aleatorii si fara extensii care sa determine (macar ele!), felul acestor fisiere. Adica, nu puteam stii daca e poza, text, sau orice altceva. Si sa deschizi manual 64.000 fisiere mi se parea munca lui Sisif, si pur si simplu in viata mea trepidanta, nu i-am gasit loc. Am renuntat mental la acel proiect de carte, desi eram la pagina 80… Si apoi, ce mai conteaza? Am pierdut atatea in viata mea, am luat-o de atatea ori de la zero complet, incat…

Nu-mi doream sa scriu o carte in romana. Insa multa lume imi spune ca m-ar citi, ca m-ar cumpara. Ca ma cauta. Ca ma asteapta. Aproape ca mi-e jena. Sa creez asteptari fara sa le dau curs, e ca si cand le-as fi promis ceva ce nu le dadeam. Ca o “allumeuse” in franceza. Si nu-mi place. Eu sunt om serios. Asa ca m-am gandit serios. Dincolo de faptul ca mie chiar imi place sa scriu, chiar mi-e usor sa scriu. Pur si simplu, as face asta fara efort, ba chiar cu placere. Iese, pur si simplu, curge. Ok, atunci mi-a fost rusine de toate momentele pierdute. De timpul pierdut fara sa scriu, fara sa fac lucruri care conteaza. Si ce conteaza? Pai… sa faci un copil, sa sadesti un pom, sa scrii o carte, sa construiesti o casa
Bine, pot sa fac si asta. Sa scriu o carte, adica . Nu ca o vocatie, desi scrisul face parte intrinseca din mine. Vocatia e dincolo de lucrurile atat de materiale ca aranjamente cu edituri, etc. Nici ca un business, caci nu-s destul de naiva cat sa cred ca poti trai din scris in tara asta. Dar ca o datorie. Datorie fata de cei care ma asteapta, care ma citesc, care ma cauta, care ma doresc.
Ce m-a determinat? Pai nenumaratele mesaje, printre care va citez doar cateva:

“Sunt curios, de la o vreme, ma roade problema asta … Tu ai scris ceva publicat? si nu ma refer la articole de presa sau blog.  Ai scris vreun roman, nuvela? Nu de alta, dar ai avea foarte mare succes. Sunt sigur ca stii asta
Deci, daca ai scris, indruma-ma si pe mine catre titluri ”

« Eu zic sa scrii “Evanghelia dupa Mirandolina”, noua religie. toti urmaritorii te-ar urma Iti multumesc si eu! »

«Am invatat multe de la tine si viata mi se insenineaza uneori cand iti citesc creatiile.  Iti admir stilul, scrisul, sufletul, si nu in ultimul rand fizicul. S-auzim numai de bine!»

«Te-am adaugat pe FB fara sa stiu cine esti, intr-o cautare inconstienta de oameni, de suflete. Mi-a placut un comentariu de-al tau si ti-am trimis un request. De atunci ai devenit ca o raza de soare pe news fed-ul meu. Te savurez si te admir, pentru ca femeile puternice dar in acelasi timp sensibile sunt rare, atat de rare.. mirosi a libertate si a primavara. Desi sunt de obicei retrasa si timida, scriu acest mesaj sub imboldul dat de exercitiul tau “pe genunchi” de aseara. Cateodata, lucruri de genul asta pica exact la momentul potrivit, ca o picatura ce schimba pozitia balantei in echilibru. Iti multumesc pentru ca ai acceptat friend request-ul meu, pentru ca scrii, pentru ca existi»

«Imi permit sa iti scriu  adica sa te felicit pt ceea ce scrii si pentru uimitoarea ta sinceritate combinata cu multa discretie si bun simt. Eu nu am acest har… de asta si admir oamenii care pot face asta. Tine-o tot asa»

«Urmaresc ceea ce scrii, pentru ca ideile inteligente au devenit o raritate. Esti foarte profunda si culmea este ca te si pricepi sa exprimi asta. Sunt atras, mai bine zis, ti-admir partea intelectuala. Ma tenteaza sa vad cum gandesti si cum te raportezi la viata. Asta se datoreaza faptului ca ma regasesc in multe dintre ideile, articolele pe care le scrii»

« Scrie o carte.Despre nimeni si nimic. Doar ganduri si simtiri, adunate intr-o carte. Oglinda lumii prin ochii mei »

Branza buna in burduf de caine, aia sunt. Daca nu scriu, am sa mor degeaba Nu ca ar trebui sa mor pentru ceva, vorba unui om destept si un pic mai cinic decat mine. Dar daca tot se poate cu, de ce sa fac fara?
Si ca sa va dati seama cat sunt de teribila, am avut o replica de genul “nu am timp sa scriu o carte.” I-auzi ce-mi poate pielea! Sunt ocupata, desigur! Bun, dragii mei, pentru ca va datorez asta, si nu suport sa simt ca nu ma achit de datorii, desi sunt sigura ca as reusi mai mult (financiar si social) cu o carte in franceza (nu va suparati, va rog!), am sa scriu si-n romana. Va tin la curent Eu va tin la curent, voi sa-mi tineti pumnii. Stransi. Foarte stransi !

E de fapt, un subiect mai complex, de aceea am vrut sa-l dezvolt intr-o postare. Nu e bine fara criterii, cert!
Din cauza ca Facebook-ul a schimbat unele lucruri, persoana care primeste un friend request nu poate sa dea cancel. Singura forma de refuz este aceea de a face click pe “not now”, dar atata timp cat nu anuleaza cererea cel care a trimis-o, aceasta ramane acolo in pending chiar si luni intregi. Singura posibilitate de a “scapa” complet de un friend request, din punctul de vedere al celui care l-a primit, este acela de a face click, dupa  ”not now“, pe “nu cunosc aceasta persoana“. Caz in care Facebook-ul il penalizeaza pe respectivul, care nu-ti va mai putea trimite niciodata cerere, si care nu va mai putea trimite cereri timp de o saptamana nimanui, drept pedeapsa.

In ce priveste criteriile, ele folosesc la ceva, evident. Mi se pare nu numai gresit, dar si foarte straniu, sa adaugi oameni neavand niciun criteriu. Ca doar oamenii nu sunt la kilogram, la legatura, la gramada, la saculet. Chiar si pentru un fanatic de interactiune umana, tot e necesar sa ai anumite lucruri la care tii, anumite profile de oameni cu care iti doresti sa interactionezi mai degraba decat cu altii.

In primul rand, un criteriu relevant poate fi ce interese are persoana vizata. Ce interese, ce preferinte muzicale, ce carti citeste, ce filme vede. Cu cat mai multe interese comune aveti, cu atat e mai putin probabil ca un friend request sa fie receptat ca nedorit/jenant, si sa intervina acel click pe “not now” si apoi “nu cunosc persoana“. La fel, alt indiciu si criteriu important este numarul de “friends” al persoanei. Daca vezi ca are doar 100-200 de prieteni, este posibil si probabil sa nu accepte in lista decat oameni cunoscuti din real, si atunci mai bine nu agresezi. Poate ca daca trimiti un mesaj inainte, ar putea sa mearga lucrurile altfel.

Baiatul respectiv se plangea ca “Oameni buni, Facebook-ul este un site de socializare. A socializa inseamna sa descoperi lucruri noi, persoane noi…a cunoaste, a descoperi, a impartasi cu altii.  Asta inteleg eu prin socializare, nu stiu, poate nu inteleg eu prea bine sensul cuvantului“, spunea el.  Site-ul e de socializare, desigur, insa, sincer, rolul sau primordial, la inventarea sa, este acela de a mentine legatura cu oameni cunoscuti si de a crea retele de oameni care se cunosc (fosti colegi de scoala, familie).  La fel cum n-ai iesi la o cafea cu oricine, de ce ai vrea sa ai in lista pe oricine? Adica eu ii inteleg perfect pe acei oameni care aleg sa nu accepte orice cerere… De ce mi-as deschide usa/peretele pentru necunoscuti? Contul de FB este o fereastra deschisa spre viata mea personala. De ce as vrea ca oricine sa-mi vada pozele cu familia si prietenii, sa citeasca ce ma supara sau ce ma bucura, sa-mi cunoasca viata, sa ma priveasca atunci cand rad si atunci cand plang?

Asa ca sfatul meu este ca in cazul oamenilor care au un numar moderat de persoane in lista si nu destule interese comune cu tine, mai bine te abtii.

Acum, ca sa vorbesc si despre mine, mai specific, si despre experienta proprie, eu nu am trimis friend request in primele luni/primul an cand mi-am facut contul decat oamenilor cunoscuti din real (si nici macar tuturor, ci celor cu care simteam o anumita armonie). La fel, tot in acea perioada, nu acceptam necunoscuti. DELOC. Ulterior, deoarece imi plac discutiile si pentru ca am intrat in dialoguri si interactiuni la terte persoane, am remarcat unele persoane care imi placeau (le remarcam pe baza de comentarii si raspunsuri din discutii). Mi-au placut si mi-am dorit le am in lista. Am avut si eu chef sa cer acceptul unor oameni pe care nu-i cunosteam direct, dar ale caror raspunsuri la postarea unui prieten comun imi placeau, ma starneau. Oameni care imi provocau curiozitatea sau interesul. De felul meu, sunt avida de oameni inteligenti. De oameni DIFERITI. De oameni care sunt peste medie. De oameni care nu marsaluiesc in rand. De oameni care ies din norme.  De oameni care au ceva de spus. Pe care ii poti asculta cu placere. De la care afli ceva. Cu care poti discuta, schimba argumente. Deci am depasit ideea de a nu avea decat cunoscuti din real in lista. Insa am trimis friend request in continuare foarte rar. Si acum trimit tot foarte rar. Proportia intre cate cereri trimit si cate primesc este probabil 1 la 30, cel mult, daca nu si mai putin. Trimit cereri pe criteriile urmatoare: sa-l fi remarcat intr-o discutie (si sunt foarte exigenta si selectiva, imi plac oamenii foarte agili intelectual si cu simtul umorului), iar uitandu-ma la profilul lui sa nu fie nimic socant, sa nu ma respinga nimic. Daca suntem vizibil diferiti (exemple simple -simplificate de fapt- ar fi: asculta manele, are accente nedorite -politice, religioase, etc), nu trimit niciodata friend request. Un alt criteriu bun pentru mine este acela al cunostintelor comune si acela al intereselor comune. Pentru mine, fotografia de profil nu este un criteriu decat atunci cand este genul cocalar/pitipoanca -sau mai rau, producatoare, prietenii stiu de ce- (criteriu eliminator), in rest, am explicat aici ca nu tin mortis la o fotografie de profil anume.

Iar in ceea ce priveste situatia cand primesc eu un friend request, si trebuie sa accept oameni in lista…. La un moment dat am inceput (din anumite motive) sa accept pe aproape oricine care cerea. Insa atentie, am zis aproape, si asta nu inseamna pe oricine. Procedez la fel de minutios. Ma uit cu atentie la profilul persoanei care-mi trimite friend request, si aplic aproximativ aceleasi criterii, plus criteriul prietenilor comuni (dar care trebuie sa fie relevanti, caci acum, avand multi oameni in lista, nu oricine din lista mea este “relevant” in ochii mei ca si cunostinta comuna). In afara de asta, trebuie sa inteleg unde am interactionat in discutii, si pe ce criteriu m-a remarcat persoana care ma doreste in lista.
Va dau un exemplu simplu, la ASA NU. Primesc alaltaieri o cerere de intrare in lista de la o persoana oarecare. Nu interactionasem niciodata, avea 3 prieteni in total, niciunul comun cu mine. La informatii, nimic relevant, numele nu-mi spune, de asemenea, nimic. Sigur, am avut toti la un moment dat doar 3 prieteni. Insa cand ai 3 prieteni, nu adaugi necunoscuti in principal. Adaugi in principal cunoscuti, e o tendinta normala. Nu am acceptat cererea, insa am trimis un mesaj privat care suna asa: “Mi-ati trimis friend request. Nu stiu cine sunteti si cum de m-ati gasit, neavand nici prieteni comuni. Nu vreau sa sune agresiv intrebarea mea, dar as vrea sa stiu. Multumesc. ” Au trecut mai mult de 24 de ore, persoana a mai fost online (caci peretele e deschis, si am vazut ca a postat), insa n-a raspuns la mesaj. Sanatate si-un praz verde! Exemplu tipic de “adaugare suspecta”.

Odata in lista, asta nu inseamna ca ai castigat mare lucru. Lucrurile se cladesc pe parcurs. Interactiunea este ceva care se construieste. Oricum, numele de “friends” este un nume conventional. E mai degraba generic decat propriu. Pe mine ma deranjeaza un pic, eu le-as numi mai degraba conexiuni sau relatii, prietenia fiind ceva mult prea important.
Ca si in viata reala, si in retelele sociale cunosti oamenii tot pe parcurs, bineinteles. Transferul de incredere nu se face brusc, ci treptat si pe niste motive bune. Si nici macar daca pe parcurs totul e ok, asta nu inseamna ca e si definitiv. Pot exista “greseli fatale” care sa determine daramarea constructiei de incredere. Ca si in real.
Insa totusi, ca si in real, exista niste premise necesare pentru dorinta de “imprietenire”. E putin probabil totusi sa accepti pe oricine in lista, nu? De pilda, ca sa dau un exemplu simplu, eu n-as accepta o persoana in chiloti la poza de profil, sau care are preocupari vizibil prea diferite de ale mele (de exemplu il admira pe Salam si confratii lui, voteaza intr-un anume fel…). Exemplele sunt aleatorii si sunt cele mai la indemana, sunt simplificate, de fapt. In realitate, in mintea mea, la accept intervine un algoritm mult mai complex, cu niste metode de calcul destul de detaliate.

La fel, la mine, fiecare are un nivel diferit de “acces” catre mine (in sensul figurat) si o limita diferita a lucrurilor pe care si le poate permite cu mine. Ce zice cineva comentand la mine nu este etalon pentru ce isi poate permite altcineva sa spuna. Fiecare stie (sau ar trebui sa stie, sa simta) ce isi poate permite fata de mine. Asa ca usor cu pianul pe scari. Nu-s mai accesibila in online decat in lumea reala. Daca m-ati fi cunoscut in real acum 5 minute, v-ati trage imediat de sireturi cu mine? Probabil ca nu. Atunci nu aveti niciun motiv sa va permiteti asta in online. Faptul ca il vezi pe un anumit om glumind cu mine, si eu permit, ba chiar intretin discutia, nu inseamna ca oricine poate face la fel. Poate cu acel om ma cunosc din copilarie. Sau poate ma cunosc de cateva luni, dar am devenit adevarati prieteni. De asemenea, nu oricine imi poate scrie pe perete, si nu imi poate scrie orice. Am lasat libera aceasta optiune si pentru ca imi place ca unii oameni sa-mi scrie pe perete, si pentru ca ea reprezinta un minunat criteriu, care-mi permite sa vad ce fac oamenii. E inca un procedeu de selectie. Teoretic, fiecare trebuie sa simta ce este potrivit si ce este total deplasat. Daca nu simte, are o bila neagra. Nu sterg din prima, dar avertizez. In general, cu foarte mici exceptii, n-am avut suprize prea neplacute. Ceea ce-mi confirma ca sistemul initial de criterii, algoritmul de selectie e destul de bun, si lasa sa treaca prea putine “greseli”.

La fel si discutiile private,  ele fac parte din ceea ce consider ca oamenii trebuie sa simta. Imi place interactiunea, cum spun des, “imi curge comunicare prin vene, si nu sange”, insa ea are niste limite. Faptul ca scriu mult, ca intru in multe discutii, nu inseamna ca nu am o limita clara intre public si privat, intre dezvaluit si intimitate. Eu sunt pe internet de vreo 12 ani, si sincer, nici cand eram naiva si nestiutoare, nici la inceput, nu intram in discutii private cu oameni. Nu cu oricine, nu oricand, nu pe orice subiect. Ce e in public, e in public. Radem, glumim, argumentam, discutam, ne contrazicem sau ne dam dreptate, dar in privat e altceva. E alt nivel, si e firesc sa nu vorbesc chiar cu oricine. Desigur, sunt deschisa la orice, dar in primul rand, oamenii trebuie sa simta ei insisi pana unde pot “sa se intinda”.

Pe internet, eu aplic aceleasi reguli ca in real.  Daca ma fluiera unul pe strada, nu ma intorc, ma agaseaza acest lucru. Asa si pe Facebook:  imi da poke un necunoscut, e la fel. As intra in vorba pe strada cu oricine? Nu. Pai tot asa si pe net As iesi la o cafea sau la un pahar de vin sa sporovaiesc cu oricine? Nu. Deci la fel si in online. Pur si simplu.

Una peste alta, criteriile nu numai ca sunt bune, dar sunt vitale pentru o interactiune “sanatoasa”.

nota: cate ceva despre categoriile in care ii pot cataloga pe prietenii mei virtuali, aici.

Later edit: “facebook permite stergerea cererilor de prietenie pe care le refuzi. dupa “not now”, exista o pagina cu “requests”, unde gasesti toate cererile de prietenie pe care le-ai amanat si, cu un singur click, le poti sterge definitiv”, spune SoBo. Multumesc, intr-adevar, asa e, am incercat si asa e. Problema e ca nici eu nu stiam, desi stiu foarte multe despre Facebook, mult mai mult decat utilizatorul mediu, (pentru ca m-a interesat, si din alte mici motive). Ei, si daca eu nu stiu, degeaba exista posibilitatea asta, probabil altii nici atat nu stiu. Sunt utilizatori cat se poate de inteligenti si cu studii, care nu s-au prins ca exista butonul de hide, de pilda, si multe altele…