Asa cum exista geografia sentimentelor, exista si gastronomia sentimentelor. Inceputa magistral (simplist prin felul de mancare insa super rafinat si complex prin sentimente si descrierea lor), cu madelena lui Proust, gastronomia sentimentelor continua si se ramifica personalizat. De pilda, la mine are accente apasate pe chili con carne, mancarea lui preferata, dar si pe ratatouille, care ii displacea (glumea spunand ca il pedepsesc daca fac ratatouille. Nu era ratata, desi ratat-ouille, era reusita, doar ca nu-i placea lui, Dumnezeu stie de ce, probabil asocieri din copilarie cu ghiveciul si insistenta parintilor de a manca legume) Un loc aparte in gastronomia sentimentelor il ocupa usturoiul, pe care l-am respins toata viata, in copilarie, duminica, cand mancau ai mei usturoi cu ceva, ma inchideam in camera sa nici nu-i simt cand vorbesc. Nu doar ca nu mancam eu, nu-l suportam nici la altii. Ulterior, il alergam pe Philippe, sotul meu, care gatea, si-l pandeam sa nu puna in mancare sub nicio forma, nici crud nici fiert, nici pudra, NIMIC. Cu usturoiul m-a reconciliat un alt el, dupa vreo 20 de ani dupa Philippe, si dupa ce il respinsesem inca de la nastere… S-ar rasuci ambii in mormant, dar zambind, ca acum folosesc usturoi la gatit. Mujdei insa, tot nu pot manca, nu suport share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Eu îl înțeleg pe omul acela cu madelena sa. Nu există nimic mai legat de amintiri si memorie, decât simțurile. Gusturile, mirosurile, senzațiile. Astăzi am mâncat fasole verde. Eu ador fasolea verde, de 30 de ani, dintotdeauna. Pentru motive pe care nu le înțeleg, am mâncat rar în ultimii ani, poate de 2-3 ori pe an. Astăzi, mâncând după mult mult timp, am simțit din nou ce mult îmi place și au năvălit, în același timp cu senzația de plăcere, toate amintirile. Când eram cu soțul meu, Philippe, pentru ca eu adoram fasolea verde, mâncam (amândoi, se subînțelege) minim de 3 ori pe săptămână. Omul era amuzat și spunea mereu: « Mâncăm asa des fasole verde, încât ma voi transforma curând în fasole verde. » Iar eu râdeam și a doua zi făceam iar :))) acum, ca nu mai am 19 ani, îmi dau seama cât ma iubea ca să mănânce cot la cot cu mine fasole verde asa des. Si țineți cont ca eram slabă moarta, mâncam la fel de bine cartofi prăjiți și croasanți (e masculin, nu feminin!!!! nu « croasante », quelle horreur, de unde pana unde, este UN croissant), deci fasolea verde era o alegere din iubire curata, nici vorbă de regim sau silueta. Despre care nu am avut habar mulți ani, pana după 40. De fapt eu ador și broccoli la propriu, dintotdeauna, fara nevoi de silueta. Revenind la fasolea verde. Momentul de astă seara a fost ca o întoarcere acasă. M-am simțit bine, cald, iubita, protejată și auzeam în urechi: « curând ma voi transforma în fasole verde », si ma auzeam râzând. Asa ca si cand as revedea un film. Repet fără doar și poate seara de azi, adica voi mai manca curand fasole verde. Câtă dragoste și poezie într-o farfurie de fasole verde! PS. Dragostea nu înseamnă neapărat lux, si nici mizerie. Uneori, cel mai ades, dragostea se manifesta în tablouri aparent banale. O farfurie de fasole verde, nici măcar gătită cine știe cum, doar fiarta cu un file de lămâie deasupra. Oricum, acum realizez ca tare ma iubea ca sa mănânce cu mine asa de des fasole verde, nu e chiar gastronomia prin excelență, cum ar zice francezii, ce n’est pas un plat folichon share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It

Mergeam intr-o zi, prin 1987, cu mama pe Calea Victoriei, si am trecut pe langa Romarta (langa actualul teatru Odeon). Era deja formata coada si se astepta ceva. Intreband, am aflat ca se astepta ca se vor aduce pantofi Guban (de piele). Atunci nu gaseam nici pantofi de care doream, si ne-am asezat si noi la coada. Se dadeau cate 2 perechi de persoana asa ca am stat amandoua, ca sa luam pantofi… Evident ca mama nu umbla cu atata cash la ea, si nici carduri nu erau atunci (hihi), si s-a dus la cabina telefonica fixa ca sa sune la sotul ei sa vina sa ne aduca bani de acasa. Mai tarziu, peste niste ani, cand am povestit asta colegilor mei francezi de la redactie, n-au inteles nimic, pentru ca dupa ascultarea atenta a povestii, mi-au replicat « inseamna ca erati bogati, noi nu ne cumparam 4 perechi de pantofi deodata. » Atunci mi-am dat seama de prapastia dintre lumi, si ca ei nu au cum intelege ca noi ne luam 4 perechi de pantofi deodata pentru ca nu gaseam, poate doar o data pe an, si atunci stand la coada inainte sa vina… si cu masura (2 perechi de persoana). Cam odata cu povestirea asta s-au terminat si povestirile mele despre Romania in Franta, caci oamenii intelegeau altceva total. Si mai e una mica… mama mergea in delegatii la Timisoara, caci lucra cu IAEM Timisora, fabrica de aparate de masura. Acolo, in Timisoara, era si un combinat de porci. De acolo, cei de la aparate de masura ii facilitau cumpararea unor kilograme de carne, si mama mea, femeie finuta, pe tocuri, in rochie, aranjata, cara carne cu avionul, in valiza, de la Timisoara, pe care, ajunsa la Bucuresti, o impartea rudelor si prietenilor… Asa ceva e sordid, e cam ca traficul de carne din filmul « Traversarea Parisului », numai acolo carau carne cu valiza, da’ aia era in timpul ocupatiei germane asupra Parisului…. si era film Iar noi chiar nu eram cei mai nefericiti, dimpotriva. Chiar nu inteleg cine poate sa regrete acele timpuri. Si nici n-am zis inca nimic de promiscuitatea morala in care eram toti, vrand nevrand, ca nu mai terminam nici peste 3 zile daca incep sa zic de asta Eu n-am fost nici pe departe cea mai nefericita, ca ai mei totusi respirau, lucrand in comert exterior plecau afara, au vizitat 45 de tari, aduceau reviste, aduceau fructe exotice, haine… am avut mai mult decat media. {N-au fost securisti, ca sa raspund la o intrebare nepusa, ca altfel aveau vila si afaceri dupa 90. Nu, ei stau in aceeasi casa ca intotdeauna, apartament la bloc…in fine} Si tot mi s-a parut oribil sistemul, si mie si lor. Sinistru. Nu il regreta nimeni, nici ei, nici eu. Si nu i-am auzit o secunda sa spuna ca era mai bine, si nu cred ca i-as recunoaste daca ar face-o share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers…

Sa va zic un banc cu ardeleni. Cu tot dragul pentru ei. Doi ardeleni in tren. Ion ii zice lui Gheorghe: « Gheorghe, inchide geamul, e frig afara! »… Gheorghe nu se misca. Ion ii zice iar: « Gheorghe, inchide geamul,e frig afara! » Gheorghe, nimic. A treia oara, Ion il indeamna… Gheorghe, plictisit, se ridica si inchide geamul compartimentului. Si zice catre Ion: « No, acum e mai cald afara? » Pe acelasi criteriu, o paralela un pic cinica. Prietena mea cea mai buna tot insista sa scriu. 26 ianuarie, ora 20.25, mesaj: « Ai acest talent de a scrie, dar esti prea trista ca s-o faci, iar cand era cu tine, prea ocupata sa fii cu el. In concluzie alegi sa nu scrii nimic. Dupa cum vezi, incep sa moara oameni de langa noi, de varste apropiate. Tu alegi sa ti petreci acesti ani, ca de altfel si multi ani din urma, plangand […] » Bine, s-a facut, nu mai plang, sa traiti, scriu, si…? N-o sa mai mor daca scriu? :)) E mai cald afara? Nu se mai imputineaza balenele? Stratul de ozon e mai consistent? Nu se mai topeste gheata din Antarctica? Ma iertati, la ora asta sunt mai cinica decat permite legea. ps. a nu se intelege gresit, o iubesc, si ma simt magulita ca insista sa scriu. Cu atat mai mult cu cat citeste enorm, constant, de ani buni, cu un ritm sustinut din copilarie. Dar nu e ca si cum daca scriu, lumea devine mai buna. Desi, candva, cineva care nu ma cunoaste direct, mi-a scris asta. « de cate ori am lacrimat la textele tale. […] sper ca intr-o buna zi vei face ca ceea ce este in tine sa ajunga la multi oameni. Ar fi pacat sa nu se stie ca, undeva, cândva, cineva ca tine a existat cu adevărat. » share: Bookmark on Delicious Digg this post Recommend on Facebook Share on google plus share via Reddit Share with Stumblers Tweet about it Subscribe to the comments on this post Tell a friend Pin It