Telegrama

2 août 2009

Am scris putin saptamana aceasta. Stiu ca sunt unii dintre voi care deschideati acest loc asteptand sa cititi lucruri… Stiu ca sunteti cativa fideli cititori, si sper ca de obicei nu va dezamagesc, si as vrea sa cred ca intelegeti saptamana care a trecut.
Sigur, in primele zile ale saptamanii a fost de inteles, am avut acel eveniment de organizat, si a fost foarte stresant.
Apoi… pai apoi am recuperat. Fusesem obosita si stresata. Urmatoarele zile au fost  pline si ele, dar am incercat totusi si sa ma odihnesc. (desi nu, n-am adormit niciodata inainte de 2, ba dimpotriva). Aveam mare nevoie de odihna. Si cred de fapt ca doar noaptea trecuta (vineri spre sambata), m-am odihnit dupa toata saptamana…

Si nu, recunosc ca motivul tacerii mele nu e numai asta. Pur si simplu, am incercat sa asimilez si ultimele incercari ale vietii. Si da, recunosc,  mi-a trebuit putina tacere, acea tacere de care vorbeam aici…
Adica asta: « Exista perioadele mele de tacere. O tacere profunda, nestirbita, ca o abstinenta, ca un post, ca o sihastrie, ca o înstrainare de mine însami. Pentru ca nu stiu sa scriu de circumstanta, pentru ca nu stiu sa scriu de politete, pentru ca scrisul ma costa prea mult suflet. Sunt perioade în care sunt prea secatuita ca sa mai dau ceva. Scrisul e o daruire, o înflorire, o deschidere spre exterior, nu un exterior anume, ci un exterior general, oricare, un dar altruist fara a astepta vreo compensatie. Exista momentele acelea de tacere pentru ca atunci nu stiu si nu pot sa fac „ca si cum”. Nu ma pot preface în fata cuvintelor mele, nu le pot porunci sa fie ipocrite, sa-mi disimuleze trairile negative, atunci când ele exista. Si tac, pentru ca mi se pare extrem de indecent sa faci publica suferinta, sa o exteriorizezi. Nu-mi plac tânguielile, iar orice cuvânt scris in perioade de restriste mi se pare ca ar suna a jale, nedemn. »

Da, a fost unul din acele momente. Si nu, nu sunt sigura ca a trecut. O sa simt. Stiu ca acum scriu asa, ca o dorinta de a va spune ca sunt bine, ca sunt aici.
Scriu aici ca si cum v-as scrie o telegrama, linistitoare: « Buna ziua, dragii mei. Stop. Sunt bine. Stop. O sa revin la mine insami, si la voi, cat de curand. Stop. Va iubesc. Stop »

Stiu ca o sa am nevoie de multe resurse. Incerc deja sa le adun. Poate ca plecarea imi va face bine. Desi nu cred. Cred, de fapt stiu ca resursele trebuie sa vina din interior. Exteriorul e important, dar el nu poate echilibra nimic. Plecarea va fi o energie, un combustibil, dar nu, plecarea nu poate aranja nimic, in ea insasi. Sa cred ca plecarea ar putea araja lucrurile, ar fi ca o fuga, si o fuga nu foloseste niciodata. O stiu prea bine. Am experimentat de atatea ori revenirea la mine insami dupa anumite incercari ale sortii… Si da, stiu ca puterea si echilibrul trebuie sa se nasca in mine, in suflet, in interiorul meu, sa creasca acolo, pana devin preponderente.
Chiar acum aud la televizor ca e ora 2 dimineata, mda, ora mea fetisa 
Si sinistru inceput la stirile orei 2: doi studenti la medicina au transat un barbat de 65 de ani in Timisoara. Superb.
Noapte buna, vise frumoase!

p.s. asta seara ma intreba un grec de ce fumez. Ce intrebare, chiar asa, de ce fumez?
Asa e. Ma lasasem. Si ma lasasem demult. M-am reapucat aiurea, la inceputul lui iunie.